În ajunul primei zile de școala

Una din cele mai mari sărbătoari ale vieții e prima zi de școală, de care, cred, că își amintește fiecare din noi și de care îmi amintesc și eu cu multă plăcere. Pentru mine însa, un eveniment mai mare ca acesta a fost ajunul primei zile de școală.
Era o zi frumoasă cu cer senin și mult soare. Mama era dusă la Chișinău cu niște treburi și pe noi ne lăsă la bunica pe Lobodă. Soră-mea era micuță și dormea mai toată ziua, iar eu eram in căutare de năzbâtii. Însa nu era deloc ușor, pentru ca ochiul vigilent al bunicii era totdeauna pe mine: „ Nu te duce la câine! Ieși din grădina! Dă pace iepurilor! Nu alerga! Lasă puii! Nu sta la ocol! Coboară din nuc!..” Totul era zăvorât, încuiat, legat, scara ascunsă și în cât era curtea de largă eu mă simțeam ca într-o pușcărie legat de mâini și de picioare. Dar era și de temut, pentru că multe bazaconii săvârșisem, una mai mare ca alta și care rămaseră vii in mintea bunicii ca într-un pomelnic.
De mine era legat tot ce se întâmplase mai rău la casa ei și de câte ori îmi auzea numele își amintea de toate pagubele pe care le săvârșisem. Bine, că din toți nepoții pe care îi avea mai erau si alții care trecură prin faptele lor la pomelnicul poznelor, dar eu, cică, le dădeam chișca la toți. Însa, în mintea mea de copil, orice isprava săvârșita era bine întemeiată pentru că era făcută cu gând bun: „fac un bine ca să fie de ajutor!” Eram nedumerit de supărarea și ocara bunicilor și mă întrebam cum de nu pot pricepe că geamul de la cămară îl spărsesem pentru că numai pe acolo puteam să urc în nucul din fața casei și să cobor mâțul care mieuna în el de draga dimineață. Candela luată cu împrumut de la sfântulul Nicolae am pus-o în coteț pentru ca să aibă cloșca lumină și să-și vadă mai bine de pui. Doagele pentru noul butoi le-am tăiat ca să fac din ele o sanie nouă cailor pentru la iarnă. Hogeagul l-am umplut cu mere ca să nu plouă în casă, iar în butoiul din fundul bieciului am pus zahar că să fie vinul mai dulce. Toate acestea și altele le-am făcut cu gând bun crezând cu adevărate-lea că ce fac e bine.
Acum dacă e să stăm strâmb și să judecăm drept, eu nu făceam decât să le-o iau înainte bunicilor pentru toate treburile gospodărești cu gând sa le dau o mâna de ajutor. Mâțul care era în nuc trebuia să aștepte pâna seara când s-o intoarce bunelul de la lucru ca să pună scara și să-l coboare jos. Pentru cloșcă, bunică-mea se văicăra într-una că are orbul găinii și nu-și găsește seara puii să și-i adăpostească sub aripi. De sanie, vorbeau mai în toată seara că pentru la iarnă trebuie să meșterească una nouă. Pentru hogeag trebuia să vină un tânăr care să facă un acoperiș și tot nu mai venea. Cât despre butoi se vorbea de fiecare dată când mergea cineva în beci : „Nu de-acel din fund că-i tare acru!”
În timp ce bunica stătea în mijlocul ogrăzii între două grămezi de hlujani și dezghioca niște păstăi eu ma învârteam pe lânga ea ca o curcă chioară care nu-și găsește locul. Pâna la urmă obosită și ea să mă tot probozească într-una îmi zise:
- Măi-măi-măi, chiar trebuie să stau eu după tine ca un jăndarm? Oare nu poți tu să stai cuminte ca un copil al lui Dumnezeu ce ești? Ia vină aici lânga mine și-mi dă o mâna de ajutor, hai!
Grămezile erau mari si lucrul plicticos, dar nu aveam încotro.
Pe la ceasul al patrulea după amează sosi și mama. Numai cum intră pe poartă eu alerg înaintea ei s-o ajut cu bagajele. Bunica deschise ușa la cămară și ne pofti înăuntru că acolo era mai răcoare. După ce au vorbit despre ce era nou pe la oraș și cum mai trăiau cei din familie care locuiau acolo, mama deschise o geanta din care scoase un costum nou cu etichete și-mi zise:
- Ia vină aici să-l măsurăm, ca mâine mergi la școala.

Mie-mi zvâcni inima să-mi rupă pieptul:

- La școală?! strigai eu, mâine merg la școală?! după care o zbughesc afară, alerg ca săgeata în toate părțile și strig cât mă ținea gura :
- Mâine merg la școală! Mâine merg la școală!
De la coteț la grajd, de la grajd la beci, de la beci la cotlon, de la cotlon la poiată, de la poiată la gogeană, de la gogeană la grajd, de la grajd la ocol, fugeam pe de-a dreptu’ prin grămezile de hlujani din care ieșea atâta colb de nu te vedeai om cu om, iar în urma mea toate ușile și porțile se deschideau, iar dobitoacele, cît și orătăniile ieșeau afară. Cu noii veniți ograda se făcu de îndată mică si strâmtă. Atunci șuierând ca vântul sar în grădina prin portița din colț și o iau tot pe de-a dreptul ne mai ținând cont de cărărușa, vatra cu ceapă, pătrunjel, roșii, castraveți, harbuji, varză și altelea care le mai aveau buneii în grădina lor. În urma mea nu întârziau să apară și dobitoacele dornice de libertate și hrană proaspătă pentru sufletele lor. Mama nu ieșea din casă că avea frică de bou care era încă mic, dar cu nărav și împungea. Bunică-mea, sărmana, vroia să le facă pe toate odată și nu reușea nici una.
În ziua aceea, popa Cireș, Dumnezeu să-l pomenească, trebuia să meargă la mam’ Varvara care pregătea un praznic de pomenire lui moș Scridon de trei ani de zile. Pe atunci biserica era sub mare asuprire de puterea politică, însă bieții oameni, credincioși din fire, nu se puteau lăsa de Dumnezeu și-și căutau de cele bisericești pe ascunse-lea. Popa Cireș, fidel misiunii duhovnicești, mergea pe la oameni să-și facă datoria ori de câte ori era nevoie și fiindcă era primejdie să se arate pe drumuri o lua uneori prin grădini. Ei, tot prin grădini se hotarî să meargă și-n acea zi: de la mam’ Ileana la baba Tasâia, de la Tasâia la Vasile Boboc, de la Boboc la mam’ Lisandra și de la ea prin colț unde era un zarzăr trecea gardul la bunică-mea. Odată cațărat pe vârful gardului se apucă cu mâinile de o cracă ca să treacă pe cealaltă parte. Își aruncă privirea jos căutând un loc unde ar fi mai bine să sară, dar tot atunci frunzele viței de vie se mișcară și-n fața lui se iviră două coarne. De spaimă, bietul părinte, vru să-și facă semnul crucii însa îi lunecară picioarele și se trezi cu îndoitura genunchilor prinse-n gard, iar poalele rasei agațate în crengile zarzărului astfel încât stătea îndoit de la jumătate doar cu fundul în grădina bunicii. Boul, căci ai lui erau coarnele, iși făcu vânt și trasni un cap părintelui la partea moale atât de tare încât acesta icni de durere printre strigăte de „Doamne miluiește!” Și cum își mișca fundul dintr-o parte în alta încercînd să se libereze din strânsoarea gardului nu făcea decât să ațîțe furia boului care nu întârzia să-l ardă din nou la partea moale. Popa Cireș se zbătea ca peștele pe uscat și rostea cu evlavie toate rugăciunile care-i veneau în minte, dar în cele din urmă se gândi că tot mai aproape erau oamenii decât Dumnezeu și strigă cât îl ținea gura:
- Săriți oameni buuuni!
Mam’ Lisandra era în grădină cu niște treburi mai urgente și cum auzi glasul desperat al popii alergă într-un suflet spre el. Mam’ Lisandra era cogeamite băboi: naltă și zdravănă, când intra în casă scârțâia podeaua și tremurau geamurile, iar bunică-mea aprindea lumina căci se întuneca în cămară. În câțiva pași, baba fu lângă popă și când văzu la ce necaz era își făcu la repezeală semnul crucii după care scuipă în palme, și le frecă una de alta, înșfăcă părintele de fundul pantalonilor, și-l trase după ea cu atâta putere de căzură amândoi, unul în brațele altuia peste o viță de vie, astfel scăpîndu-l pe bietul părinte din coarnele boului.
În gospodăria buneilor era mare tărăboi. Ca să le pună cumva la locul lor, bunica se hotarî în cele din urmă să înceapă cu grădina, sau mai bine zis, cu ce mai ramase din ea. Alungă cu o prăjină toate orătăniile și dobitoacele în curte, închise portița și începu să o lege cu o sârma. În acest timp, bunelul care venea de la lucru cam cherchelit, după cum îi era obiceiul, intra în ogradă cu șapca pe ochi și cu o țigară în dinți. Fără să ia seama de cele ce se petreceau la casa lui, deschise porțile cât erau de mari ca sa bage caii și căruța în ogradă. Acum, în timp ce bunica lega portița, dobitoacele care veneau în goană din grădină treceau prin fața casei și ieșeau în drum pe poarta larg deschisă. În scurt timp toată mahala era pe picioare...
Spre seară lucrurile se mai limpeziră puțin datorită vecinilor care săriră să dea o mână de ajutor. Gâștele, găinile, curcile si celelalte păsări au fost inchise toate la un loc în grajd pâna a doua zi când urmau să treacă fiecare la cotețul lor. Caii rămâneau în ogradă pentru o noapte. Oile le găsi Ciubăr pe partea de la vale de Lobodă, lângă casa lui Nechifor a lui Arsene a lui Vasile a lui Ion a lui Pintilie Hortolomei care trăia pe drumul ce ducea la dughiana din Dos. Boul o luase razna în Sus și-l găsiră niște băieți mai mari de-ai lui Costică a Ilenei lui Mărian în grădina lui Gheorghe Turluncuță care-și făcea casă nouă pe coastă de la vale de Păr și nu avea gard. Caprele au fost găsite în salcâmi mai sus de drumul care duce la Mori de fetele lui moș Mihail a Măriucăi lui Andrei. Porcul care intrase în beci, nu era chip să fie scos afară pentru că băuse vin dintr-o strachină de sub butoiul din fund și dormea pe grămada de cartofi noi. Buneii hotărâră de-un comun acord să-l lase acolo pâna mâine.
Pe la ceasul al nouălea oamenii din mahala se adunară la mam’ Varvara la praznic pentru pomenirea lui moș Scridon. Eu fusesem legat de pestelca mamei și din toți invitații eram singurul copil la praznic. „Să nu care cumva să-l lăsați slobod, fiți cu ochii pe el c-o mai da foc la casă!” tot zicea baba Lisandra. De-a lungul serii primisem nenumărate titluri, unul mai onorabil ca altul: Ariștanț, Farmazon, Zghihuilă, Făptaș, Aripa Satanei, Lucru Rău, Trimăs, Irod, Antihrist și altele toate demne de isprava săvârșită. Din capul mesei unde eram așezat, că numai acolo era mai mult loc unde puteam să încap cu maică-mea, priveam la celălalt capăt pe popa Cireș, care stătea cocoțat pe o pernă și ori de câte ori dădea cu ochii de mine tresărea și-și făcea semnul crucii. Și deorece continuam să-l sfidez cu privirea părintele îndemnă lumea să se ridice în picioare și să cânte „Sfinte Dumnezeule”.