Izvarul

-

Cred că așa mi-a fost dat mie de la Dumnezeu, sa fiu întodeauna aproape de sufletul femeii. Pentru că de când mă țin minte, am fost mai mult între femei: femei văduve, vemei divorțate, femei fete-mari, femei-fetițe, femei măritate, femei nemăritate… Nu zic „femei tinere” sau „femei batrâne” pentru că inima unei femei e întodeauna tânără !
Și toate aceste femei obișnuiau să se întâlnească la bunică-mea Agripina. Doar ea știa cum să le împace și să le liniștească pe toate, pentru că generația ei începea de la țarul Nicolai și văzuse și trecuse prin multe și era tare de inimă. Durerea acestor femei era mare și avea un leac greu de găsit sau mai degrabă spus, aveau o durere fără leac, pentru că pricina durerii era bărbatul.
Taică-meu murise într-un accident la numai șase ani după ce se căsătorise cu maică-mea. Maică-mea, sărmana, îl plângea întruna numai cum își amintea de el :
- De ce te-a luat Dumnezeu atât de tânar și mai lasat singură? îl bocea ea. Matușa Daria de la Chișinău încerca să o linișteasca:
- Lasă, ia taci, nu mai plânge… îi spunea ea îmbrățișând-o, dar dupa puțină vreme izbucnea și ea în lacrimi și-și plângea propria soartă. - Ce folos că al meu traiește dacă m-a lăsat și a fugit cu alta în Siberia. Mătușa Liuba întorcea capul spre fereastră, își ștergea ochii cu colțul basmalei, după care se jeluia și ea:
- Iaca al meu trăiește, dar ce viață am eu cu el numai eu știu… câte le trag și câte le pățesc … în toată seara sfadă și bucluc… decât așa viață…
Mătușa Anica ieșea să plângă afară ca să n-o vadă nimeni. Mătușa Anica nu fusese niciodată maritată și mergea in grădină să-și plângă barbatul de care nu avuse parte. La toate aceste lacrimi se mai adunau și cele ale verișoarei Silvia și Jenea care își jeleau mamele. Soră-mea era micuță de tot, dar plângea și ea fără să știe de ce.
Eu, singurul bărbat între atâtea femei, stăteam pe un scăunel într-un colțișor și sub povara a atâtor lacrimi mă făcusem mic de tot, atât de mic că nici nu mă vedeam. Bunica stătea cu mâinele încrucișate pe piept și privea când la una când la alta. Le lăsa să-și verse amarul o bună bucată de vreme după care striga:
- Ia mai lăsați fa voi, nu mai plângeți atâta ! Gata, ajunge, că doar nu-i sfârșitul lumii ! De ce atâta bocet și plânset, de parcă îi îngropați azi pe toți? De ce atâta foc și pară ? Iaca eu am pierdut patru care m-au lasat cu cinci copii și i-am crescut pe toți. Rău, greu, cum a fost, dar am avut grijă de toți. Cu primul am făcut doi și pe urmă l-au luat pe front de unde nu s-a mai întors, cu nemții am mai făcut un copil, când au venit rușii l-am făcut pe al patrulea, iar pe al cincilea… aici se oprea, își rotea privirea prin cămară și văzând ca mătușa Anica nu-i, continua pe un ton mai domol, numai eu știu… După aceasta striga din nou:

- Acuma se vorbește că vor să vină ‘mericanii, apoi să vină că-i vom primi și pe ei ! De ce nu ? Așa a fost să fie soarta Moldovei noastre, ca a unei fete mari : când la unul, când la altul. Pe urmă cobora iar vocea:

- Dar ce să ne mai văicărăm atâta, că doar n-o să întoarcem vremea înapoi. După aceasta tăcea o vreme și le privea pe rând ca să vadă ce efect au avut vorbele ei asupra lor și văzându-le oprite din plâns le lua cu altă vorbă:

-Fa voi, știți ce zic eu ? Să vă fac un izvar care să vă încălzească puțin sufletele, ca să mai uitați puțin de scârba. Și zicând acestea se apuca de trebăluit prin casă pregătind cele necesare pentru băutură invitând și pe celelalte femei să o ajute :
- Liubă, du-te și adă niște lemne să aprindem focul ; Darie, tu coboară în beci după vin ; Vale, vezi în casa mare că este niște piper negru ; voi fetelor că sunteți mai sprintene urcați in pod după zahăr. Când dădu cu ochii de mine zâmbi apoi zise: lasă că-ți gătește mâca și ție ceva, am să-ți fac un compot de mere uscate. Pe urmă veni mai aproape și-mi șopti: tu nu te scârbi și nu lua în seamă că așa suntem noi femeile, așa ne este sufletul.

După o jumătate de oră două cratițe abureau pe plită, femeile aveau câte un pahar în mână din care sorbeau în liniște fiecare cu gândurile sale. La al doilea pahar li se înroșiră obrajii, iar la al treilea maică-mea începu să cânte „ Lume, lume, soro lume ” După el urmă „Foaie verde bob năut”, apoi „Trenule mașină mică” la care se prinse și mătușa Liuba, iar la „Mai vino seara pe la noi Ionele dragă”, cântau toate …
Așezat pe scăunelul meu, priveam prin fereastră nucul mare și umbros de un verde strălucitor din fața casei, iar cântul femeilor era asemeni privighetorilor din grădina Raiului. Sufletul mi se umplea de bucurie și-n acelaș timp de un fel de tristețe – un simțământ straniu ce nu mai cunoscusem până atunci. O stare de letargie ca o adiere ușoară îmi învăluia tot corpul liberându-l de toată povara. Eram ușor, ușor, ca un puf de păpădie și-mi trecu prin minte gândul că dacă întind brațele - zbor. Mă ridicai de pe scaun cu gând să merg afară ca să-mi iau zborul de pe prispă, însă după ce făcui doi pași totul începu să se învârtă în jurul meu, mințile să mi se întunece, iar ochii să se închidă, picioarele mi se înmuiară pe loc și căzui în mijlocul cămarei întins la picioarele femeilor.
Cântul încetă pe loc, mătușa Daria scoase un țipăt asurzitor, celelalte femei o urmără toate într-un icnet de spaimă, după care maică-mea începu să plângă. În acelaș timp cineva mă apucă de umăr și mă întoarse grijuliu pe spate. Întredeschisei ochii și văzui chipul puțin uimit al bunicii. Mă privi o vreme cu atenție, pe urmă zâmbi. Se apropie de locul unde fusesem așezat, luă cana din care băusem și o duse la gură, bău din ea și zâmbi iar.
- Ce vă holbați așa ? probozi ea femeile care o priveau întrebătoare. A băut izvar bietul copil ! Apoi continuă pe acelaș ton mustrător : tot vă jeluiți că barbații așa și pe dincolo, că sunt răi. Cum să nu fie răi dacă voi iaca de un copil nu duceți grijă ? Nu credeți că-i prea mult pentru un suflet? Hai că eu, oi fi bătrână și nebună, dar voi ?
După ce spuse acestea mă luă pe brațe și se așeză pe pat, mă înveli cu pestelca și începu să mă mângâie ușurel pe cap.
- Lasă că știu eu ce este și cum este, vorbi ea din nou ca pentru dânsa. Tu te-ai scârbit puțin… Hm, înțeleg eu, inima-i mare dacă puterea-i mică, dar lasă c-o să treacă, o să dormi puțin și o să treacă.
Pentru o vreme casa se cufundă în liniște și numai șoaptele bunicii se auzeau ca un cântec de leagăn. Puțin câte puțin femeile începură să vorbească din nou, iar mai târziu să cânte. Legănat în poala bunicii închisei ochii. Grădina Raiului coborî din nou în sufletul meu și sub vraja cântecului privighetorilor adormisei.

Mă trezise zgomotul înăbușit al unui motor, un miros de cauciuc ars și un tumult de voci gălăgioase. Când deschisei ochii mai eram încă în brațele bunicii. Stăteam înghesuiți pe un scaun într-un autobus care abia gâfâia pe marginea șoselei. Aruncai o privire în jur, oamenii se vârcoleau întruna și-și tot aruncau mutre acre ba în stânga ba în dreapta.
- Te-ai trezit ? mă întrebă bunica zîmbitoare și vazându-mi ochii curioși adăugă, azi mergem la Chișinău în ospeție la mătușă-ta Daria, doar ți-am făgăduit c-am să te iau cu mine să vezi orașul. Dar văzând ca vorbele ei m-au mirat și mai mult înloc să mă bucure, întrebă din nou :
- Ce ai ? Ce-i cu tine ? Privii atent în jur, pe urma mă apropiasei încetișor de umarul ei și-i șoptii la ureche:
- Vreau să fac pipi.
- Hm, zâmbi ea înțelegătoare, asta-i altă daraveră, dar lasă că o rezolvăm noi cumva. Zicând acestea se ridică de pe scaun și începu să-și facă loc prin mulțime spre ușa din spatele autobusului trăgându-mă după ea și tot zicând oamenilor : ia face-ți oleacă de loc, vă rog, să trec cu copilul ista că are o mică nevoie !
Când ajunserăm la ușă o crăpă nițel mi-mi zise :
- Hai, scoate 'strumentu și ușurează-te. Eu o privii nedumerit, dar chipul bunicii era pe cât se poate de serios. De ce te uiți așa la mine? mă întrebă ea pe un ton sever, că doar n-am să opresc un otobus întreg pentru un copil ? Aruncai o privire în jur și văzui pe scaunul din spate două fete care se uitau la mine și chicoteau. Atunci îmi zisei că rușinea mea are temei, o privii din nou pe bunica și-i șoptii:
- Fetele celea râd…
- Păi și ce dacă râd? Bine că râd. Î-s tinere și frumoase, de ce să nu râdă ? Lasă-le să râdă ! Atunci am înțeles că nu aveam încotro.

Și uite așa, în zâmbetul acelor fete frumoase și cu bunica în spatele meu sfințisem drumul care lega satul nostru de capitala țării, drumul care mai târziu avea să devină drumul străinătății, blestematul drum al pribegirilor, drumul care avea să mă ducă la ruși, la nemți și la ‘mericani, drumul care avea să mă înstrăineze de nucul umbros din fața casei, de vorba blândă a bunicii și de minunatul cânt al privighetorilor…

Balonul

-

La magazinul din centrul satului au adus baloane. Vestea se răspândi ca un fulger printre copii și ajunse până pe Imaș, în mahala lui Lica. Spre seară, de la Colțul lui Pălincă și până la Fântâna din Sus drumul era plin cu baloane. Erau de toate culorile și zburau ca fluturii în toate părțile. Doar atunci când trecea vreo căruță sau vreun tractor fiecare își prindea balonul așteptând cu nerăbdare să se libereze drumul după care țipetele de bucurie începeau din nou. Lică stătea rezemat de portița bunicii și privea cu ochi jucăuși spectacolul din drum.
- Prinde-l! Aruncă-l în sus! Ai văzut cum zboară?! strigau copiii trecând în goană prin fața lui. Lică privea în urma lor cu duioșie. Inima î-i bătea în piept și-l îndemna să alerge după ei, să sară în sus și să strige împreună cu ei, însă nu avea balon. Regula jocului prevedea doar participanți cu balon, iar Lică nu avea. Aștepta cu nerăbdare când se va întoarce bunică acasă să-i ceară o monedă ca să-și cumpere și el unul.
Spre seară, când se lăsă amurgul copiii se împrăștiară toți pe la casele lor și drumul rămase pustiu. Lică privea în susul drumului pe unde trebuia să vină bunică-sa de la câmp. Începură să cânte chiriecii și pe ici, colo la vecini se auzea câte o poartă zăvorându-se, câte o ușă care se închide. Într-un târziu o siluetă apăru în vârful dealului. Lică recunoscu mersul puțin legănat al bunicii care ducea traista pe un umăr și sapa pe celălalt. Cum numai o zări alergă spre ea și când îi ajunse în față zise bucuros:
- Dă să te ajut! Bătrâna îi întinse sapa fără să spună nimic. Coborâră drumul încet, în liniște. Lică aștepta cu nerăbdare ca bunica să-l întrebe ceva, astfel va putea să lege vorbă cu ea și să-i împărtășească noutatea. Bătrâna nu spunea nimic și doar când ajunseră lângă casă îl întrebă:
- De ce stai sigur în drum până la ora asta? Atunci Lică vru să-i povestească bunicii noutatea cu baloanele, să-i spună că erau de toate culorile, că aveau toți copiii și să-i ceara o monedă ca să-și cumpere și el măcar unul. Însă, când ridică ochii spre ea văzu că avea chipul obosit, că respira din greu și atunci zise doar:
- Te așteptam.

Toată seara căută un moment propice ca să-i împărtășească gândul, dar bătrâna părea abătută și atunci se hotărî să aștepte până dimineață. Adormise cu greu. Până târziu în fața ochilor îi apăreau baloane de toate culorile, iar în urechi îi răsunau strigătele vesele ale copiilor: „Prinde-l! Aruncă-l în sus! Ai văzut cum zboară?!„
Dimineața se trezi la primul zgomot, se îmbrăcă repede și ieși afară. Bunica era lângă cotlon și-și pregătea în traistă merindele pentru câmp. Când îl văzu îl întrebă mirată:
- De ce te-ai trezit atât de dimineață? Lică se apropie de ea și-i ceru cu o voce blândă:
- Bunică, dă-mi te rog o monedă.
- Ce? O monedă? întrebă ea și mai mirată. Pentru ce-ți trebuie? Lică respiră adânc și vru să-i înșire întreaga povestire a jocului cu baloanele însă bunica se pregătea să plece deja și de frică ca să nu o piardă zise în pripă:
- Să-mi iau un balon.
- Un balon? Bătrâna făcu un gest cu mâna a nepăsare și adăugă, prostii! după care își luă traista și sapa ca să plece.
- Te rog bunico, te rog, doar o mică monedă, îi ceru Lică din nou cu voce tremurândă.
- N-am de unde, răspunse bătrâna pe un ton sec, după care adăugă, ai mâncarea pe plită și mămăliga pe cotruță învelită într-un prosop, eu vin deseară pe la asfințitul soarelui, și se îndreptă cu pași grăbiți spre portiță. Lică nu putea să creadă cele auzite, era atât de uimit de răspunsul bunicii că nici nu găsea cuvinte să vorbească. Alergă în urma ei și când o văzu lângă portiță își trase aer în piept și rosti din nou:
- Te rog bunico... toți copiii au, numai eu nu am... doar o mică monedă. Înainte să închidă portița bătrâna îi aruncă o privire. Copilul avea fața tristă și ochii în lacrimi. Bătrâna ezită puțin, apoi puse traista jos, coborî mâna în buzunar, scotoci în el o vreme, scoase o monedă și i-o întinse. Lică privi moneda în palmă, ridică ochii mirați și zise:
- Dar... e ruginită...
- Păi nu am alta, răspunse bătrâna și adăugă, am găsit-o pe câmp, tu curăț-o, că nu ai altceva nimic de făcut, după care își luă din nou traista pe umăr și plecă cu pași grăbiți urcând drumul spre câmpie.
Toată dimineața Lică se osteni să-și curățe moneda. Mai întâi încercă să o șterga cu un prosop vechi, dar nu reuși decât să-i dea o culoare mai aprinsă ruginii. Atunci se urcă în podul casei unde găsi o bucată de pâslă de care o frecă îndelung pe toate părțile. Se chinui multă vreme și într-un târziu reuși să-i dea un luciu gravurei. Marginile erau albe și i se putea ușor citi valoarea. Era una de douăzeci, putea să-și cumpere cinci baloane pe ea. Lică era bucuros. Sări iute din pod, intră în casă și-și schimbă cămașa, după care încuie ușa și alergă într-un suflet la magazin. Aici coada nu era mare, erau doar câteva bătrâne în fața lui, dar totuși a trebuit să aștepte ceva timp deorece femeile erau dornice de pălăvrăgeală și nu se lăsau duse de lângă tejghea. În urma lui se mai iviră câțiva copii care ocupară rând și stăteau și ei cu ochii ațintiți spre tejghea. Din vorbele lor Lică își dădu seama că veniră și ei să-și cumpere baloane. Într-un târziu îl ajunse rândul, întinse moneda vânzătoarei și zise:
- Cinci baloane de culori diferite, vă rog. Vânzătoarea privi moneda, pe urmă îl fixă în ochi și vorbi cu o voce ascuțită:
- Asta n-o primim că e ruginită. Lui Lică începu să-i tremure buzele, deschise gura să spună ceva, dar vînzătoarea îi făcu un gest cu mâna să se miște la o parte și strigă:
- Următorul! Băiatul din spatele lui îi ocupă locul. Lică se întoarse spre ușă și părăsi magazinul. Vocea aspră a vânzătoarei îi răsuna în urechi ca un ecou: „Asta n-o primim că e ruginită!” Se întoarse acasă trist și abătut. Pe drumul din mahala copiii se jucau din nou cu baloane. Lică coborî bucata de pâsla din pod, se așeză pe prispă și începu să curățe moneda din nou. Munci la ea până după amează. Era atât de preocupat că uitase să și mănânce.

Când se întoarse a doua oară la magazin vazu ca erau mai mulți copii care stăteau în rând. Lume era multă și rândul mergea greu. Un tumult de voci gălăgioase răsunau în încăpere, dar Lică nu auzea nimic, privea mereu spre tejghea și-și aștepta nerăbdător rândul. Într-un târziu se văzu din nou în fața vânzătoarei și-i întinse iar moneda:
- Cinci baloane de culori diferite, vă rog. Vânzătoarea luă moneda, o privi cu atenție pe ambele părți și i-o întoarse înapoi.
- Nu merge măi băiete!
- De ce? întrebă Lică îngrozit. Eu am curățat-o!
- Păi n-ai curățat-o bine. Ia uite, vezi câtă rugină a rămas? îi răspunse vânzătoarea pe un ton sever, după care adăugă, hai, că n-am timp de pierdut cu tine.
Băiatul simțea cum i se înroșesc obrajii. Un tremur îl străbătu prin tot corpul. Muncise atâta timp în zadar?..

Lica se întorse din nou acasă. Până la închiderea magazinului mai rămâneau doar două ore. Se hotărî să-și curățe moneda și să se întoarcă din nou la magazin până să închidă. Îi veni în gând să o frece de prispa casei care era din lut. Nu era ușor: moneda îi aluneca printre degete și-i venea greu să o miște. Băiatul muncea cu atâta zel că i se umflară degetele, fața i se înroși și pe obraji îi șiroiau rânduri de sudoare. De pe drum se auzeau strigătele vesele ale copiilor. Lică muncea întruna. Din când în când se oprea ca să privească ceasornicul de pe perete, pe urmă se apuca din nou de treabă cu mai mult zel. Într-un târziu sfârși. Mâinele și fața îi erau prăfuite, degetele îi erau zdrelite și sângerau. Lică ridică moneda sus și o privi în lumina soarelui. Era argintie strălucitoare, nu avea nici un pic de rugină pe ea, era ca nouă. Cu mișcări bruște se scutură de praf, își spălă mâinele și fața, pe urmă își schimbă iar cămașa și plecă în fugă la magazin. Când intră înăuntru văzu că nu era multă lume. O băbuță stătea de vorbă cu vânzătoarea, un băiat cu pistrui ieșea pe ușă ticsindu-și buzunarul de la pantaloni cu baloane proaspăt cumpărate. Lică se apropie de tejghea și întinse vânzătoarei moneda:
- Cinci baloane de culori diferite, vă rog, spuse el gâfâind. Vânzătoarea stătea cu mâinele încrucișate pe piept și fără să se miște îi răspunse:
- Nu mai sunt.
Lică înmărmurise, un curent rece îl străbătu prin tot corpul.
- Cum nu mai sunt? întrebă el cu voce tremurândă.
- S-au terminat măi băiete, nu mai sunt.
- N-a rămas nici unul? întrebă el privind-o țintă în ochi.
- Nu, răspunse ea ferm și rece după care adăugă, băiatul care a ieșit numai ce pe ușă le-a cumpărat pe toate care mai erau.
Lică se întoarse pe călcâie și fără să-și ia rămas bun o zbughi pe ușă afară. Ajuns în drum privi la stângă, apoi la dreapta și văzu băiatul care nu demul ieșise dispărând după cotitură. Alergă iute în urma lui și în scurt timp îl ajunse.
- Tu ai cumpărat baloane? strigă Lică odată ajuns lângă el. Băiatul se întoarse, îi aruncă o privire, apoi schiță un zâmbet.
- Da, răspunse el după care îl privi în ochi și întrebă iscoditor: de ce?
- Le-ai cumpărat pe toate, n-a mai ramas nici unul, răspunse Lică gâfâind.
- Știu, zise acesta și pe fața lui pistruiată apăru un zâmbet larg apoi întrebă pe acelaș ton iscoditor: și ce dacă le-am cumpărat pe toate?
- Dă-mi și mie cinci, te rog, ți le plătesc! zise Lică în grabă întinzându-i moneda. Băiatul o privi cu atenție, zâmbi din nou, de data aceasta triumfător, apoi cu mișcări lente scoase din buzunar un balon mic de culoare albastră i-l întinse lui Lică și rosti:
- Unul.
- Ce? întrebă Lică uluit.
- Îți dau unul pe ea, răspunse acesta cu acelaș zâmbet triumfător.
- Numai unul? Cum așa? Eu pot să-mi cumpăr cinci pe ea! se răsti Lică indignat. Zâmbetul dispăru de pe fața Pistruiatului, ochii i se încruntară și el vorbi pe un ton aspru:
- Atunci du-te și-ți cumpără, după care îi întoarse spatele și plecă cu pași grăbiți. Lică vru să adaoge ceva, dar nu reuși și înghiți în sec. Alergă în urma lui și merse o vreme alături de el căutând un moment propice ca să înceapă discuția din nou, dar nu găsea. Într-un târziu păși în fața și zise pe un ton mai domol:
- Dă-mi măcar două. Pistruiatul î-i ocoli privirea fără să-i răspundă și-și mări pasul. Astfel, în tăcere, trecură podul. După pod, la răspântie Pistruiatul o luă spre dreapta, Lică se opri deoarece trebuia să meargă pe drum înainte. Zăbovi o vreme privind cum acesta se îndepărtează, apoi alergă după el, se propti în fața lui, îi întinse moneda și-i vorbi:
- Bine, dă-mi unul. Zâmbetul larg, triumfător apăru din nou pe fața acestuia. Din nou, cu aceleași mișcări lente scoase balonul din buzunar și-l întinse lui Lică, apoi luă moneda și o strecură în buzunar. În timp ce Lică își privea balonul Pistruiatul ridică mâna în semn de salut făcu un pas spre stânga și plecă fără să spună ceva cu acelaș pas grăbit ca mai înainte.
Lică privea balonul cu ochii licărind de bucurie. Era de un albastru închis cu un desen la mijloc, dar atât de mic că abea putea să-l vadă. Curios să afle ce era desenat pe balon hotărî să-l umfle. Îl lipi de buze și începu să sufle în el. După câteva suflări balonul prinse o formă rotundă care treptat începu să se mărească. Pe măsură ce creștea albastrul devenea tot mai deschis de culuoarea cerului senin. Sufletul lui Lică se umplea de bucurie, un zâmbet fericit îi lumina fața. Deodată o bubuitură î-i asurzi urechile, de spaimă închise ochii. După o frântură de secundă îi deschise iar. În fața ochilor era un gol, o bucată subțire de cauciuc îi atârna ca o zdreanță între degete, o altă bucată era jos pe pământ - balonul bufni. Lică înmărmurise. Un timp rămase nedumerit, pe urmă chipul îi deveni trist. O profundă dezamăgire îi învălui sufletul. Nu putea să creadă, se chinuise atât de mult... O adiere ușoară de vânt îi mângâia fața. Două lacrimi mari i se rostogliau pe obraji.

Drumul era pustiu. Din cerul înnorat începură să cadă lin picături grele de ploaie...

Istoria unui câine

-

« Stăpâne, stăpâne,
Mai cheamă și-un câine… »


(Istoria aceasta a avut loc la noi în sat, chiar pe Imaș și dacă îmi îngăduți am să v-o povestesc și vouă. Mai întâi de toate trebuie să vă mărturisesc că numele personajelor au fost schimbate, nu că aș fi avut eu frică de urmările neprevăzute care ar putea să aibă loc în urma acestei povestiri, dar pentru că-mi iubesc mult sătenii și mai ales mahalagii și n-aș vrea să am pricină de discordie cu ei doar pentru o simplă vorbă. Pentru că ceea ce vă voi spune vouă ar putea să ajungă și la urechile lor și cine știe, poate că vor zice cu mândrie: « Uite, despre mine s-a vorbit !» Dar poate că se vor supăra pe mine și vor spune : « Da ce-și bagă el nasul unde nu-i fierbe oala?! » și atunci nu-i bine, nu-i bine deloc…)


Era într-o seară de toamnă pe la sfârșitul lui Răpciune. Lelea Ioana le așeză pe toate la locul lor, cum o făcea de obicei înainte de culcare : închise ce era de închis, zăvorâse ce era de zăvorât și încuiase tot ce trebuia încuiat. Înainte să se întindă în așternut vorbi cu Dumnezeu într-o lungă rugăciune unde-și pomeni toți copiii, nepoții și neamurile, după care se întoarse către moș Trofim și întrebă :
- Tu te-ai închinat ? Că eu sting lumina !
Moș Trofim, ceva mai în vârsta decât lelea Ioana, la cei optzeci și ceva de ani ai lui îl ajunse cu adevărat bătrânețea și din cauza reumatizmului stătea mai mult la pat pentru că își mișca cu greu picioarele. La întrebarea lelei Ioana se ridică într-un cot și răspunse :
- Da Ioană, da… după care vru să adauge : « Adu-mi o cană cu apă ! », dar nu reuși pentru că în acelaș timp lumina se stinse și cămara se cufundă în întuneric. Moș Trofim nu îndrăzni să mai spună ceva, înghiți în sec, iși întinse din nou capul pe pernă și strânse din buze doar. Dincolo de sobă, patul lelei Ioana scârțâia îndelung în timp ce aceasta se răsucea de pe o parte pe alta căutându-și locul. În cele din urmă se opri, puse mâna sub cap și scoase un oftat lung și greu, plin de nemulțumire, la care moș Trofim înghiți iar în sec.
În cămară se făcu liniște și doar pe undeva prin sat se mai auzea câte un câine lătrând. Somnul nu venea niciodată deândată, ci după o lungă așteptare. De o parte și de alta a sobei moș Trofim și Lelea Ioana rămâinea fiecare cu gândurile sale. În mintea lui moș Trofim, evlavios din fire, erau tot felul de îngeri, sfinți și alți martiri ai creștinătații. Lelea Ioana era cu gândul la treburile gospodărești : își număra gâștele, găinele și-și făcea socoteală câte trebuie tăiate toamna aceasta și pregătite pentru la iarnă și câte trebuie lăsate de sămânță, se întreba dacă ar fi mai bine să taie porcul la Crăciun sau la Paște, și încerca să ghicească câte butoaie se vor umple anul acesta și la cât se va ridica litrul de vin vara următoare. Deodată un zgomot surd de pe undeva din grădină îi întrerupse gândurile. Lelea Ioana își ascuți urechea. Peste un timp zgomotul se repetă din nou, de data aceasta mai aproape, chiar lângă portița de la grădină. Lelea Ioana se ridică pe șezute și întoarse capul spre ușă să asculte. Zgomotul se repetă de câteva ori undeva prin curte, de data aceasta mai deslușit. « Oare ce să fi asta ? » se întrebă ea și întoarse capul spre nea Trofim :
- Trofime ! chemă ea cu voce joasă și fiindcă nea Trofim nu răspundea repetă din nou mai apăsat :
- Măi, Trofime !
- Ce-i Ioană ? răspunse bătrânul.
- Cum ce-i, tu nu auzi ?
- Ce să aud ?
- Cum ce ? E cineva în ogradă, nu auzi ?
- Păi cine să fie la ora asta ?
- De unde să știu eu ? A venit vreun netrebnic să-și bată joc de noi aici.
Moș Trofim ezită puțin după care întrebă :
- Ai încuiat ușa?
- Cum să nu, răspunse lelea Ioana, bineînțeles că am încuiat-o.
Zgomotul se auzi din nou undeva pe la ușa beciului. Lelea Ioana se ridică de pe pat și se apropie tiptil de fereastra, trase încetișor perdeaua la o parte și privi prin geam încercând să deslușească ceva în întunericul de afară.
- Se aude la ușa beciului, dar nu văd nimic, zise ea. Or fi venit să fure vin vrăjmașii. Măi, măi, măi ce vremuri am mai ajuns să trăim, să vezi cum te fură și să nu poți face nimic.
- Tu vezi ceva? o întrerupse nea Trofim.
- Cum să văd? E întuneric, nu se vede nimic!
Moș Trofim înghiți iar în sec. Pentru un timp se făcu liniște, doar lelea Ioana mai ofta din când în când. Într-un târziu vru să se așeze din nou în pat, dar tot atunci zgomotul se auzi din nou ca o bubuitură undeva lângă cotețul găinilor. Lelea Ioana sări ca arsă.
- Auzi Trofime? La găini! strigă ea și alergă din nou la fereastră. Au luat vin, acum vor să fure și o găină, păi cum altfel, la băutură trebuie și mâncare! Mama lor de bandiți! Iaca na, să lași să te prade și să te fure ziua în amiaza mare!
- E noapte Ioană, o întrerupse nea Trofim.
- Noapte, da, și tu stai în pat și nu faci nimic! strigă ea.
- Dar ce pot eu face Ioană, dacă nu ma slujesc picioarele?
- Picioarele, picioarele, strigă lelea Ioana învârtindu-se prin casă și fluturând din mâini. Stai, că le arăt eu lor! Zicând acestea, lelea Ioana înșfăcă melesteul de pe cotruță și se îndreptă spre ușă strigând:
- Vă arăt eu vouă hoților, chiar acum! după care deschise ușa și ieși afară.
- Stai în casă, femeie! încercă s-o oprească nea Trofim, dar lelea Ioana era deja prin mijlocul ogrăzii și striga:
- Cine-i acolo?! Care sunteți?! Ce căutați la vremea asta prin ogrăzile oamenilor, ai?! Hoților! Umblați noaptea cu furatul?! Vă arăt eu vouă!..
În timp ce vocea lelei Ioana se auzea îndepărtându-se spre cotețul găinilor, nea Trofim se ridică cu greu din pat și sprijinindu-se de sobă, apoi de masă, de speteaza unui scaun, se mișcă încetișor spre ușa, pipăi peretele o vreme după care găsi întrerupătorul și aprinse lumina. După aceasta se întoarse spre icoana din colț și-și făcu semnul crucii, rostind o rugăciune. Când sfârși rugăciunea se întoarse înapoi spre pat unde-și găși cârjele, le luă, și încet, încet, sprijinindu-se în ele se îndreptă din nou spre ușă cu gând să iasă afară. Când ajunse în dreptul ușii vru să pașeasca pragul și dădu nas în nas cu lelea Ioana.
- Ce-i acolo? Cine-i Ioană? întrebă el curios și-n acelaș timp bucuros că-și vede nevasta vie și nevătămată. Lelea Ioana intra în cămară cu pași grăbiți, suflând din greu și trase ușa după ea, tuși sec, își îndreptă broboada după care răspunse:
- Un câine.
- Un câine? întrebă nea Trofim nedumerit. A cui să fie?
- Nu știu, răspunse lelea Ioana așezând melesteul înapoi pe cotruța, e cu o oală pe cap.
- Cum adică cu o oala pe cap?
- Păi uite așa, are pe cap oala de la cotlon în care încălzesc eu apă, adică are capul vârât în oală și umblă așa cu oala pe cap prin ogradă. O fi venind prin grădină, a dat de oală lângă cotlon, o fi vrând să bea apă din ea, a vârât capul, dar sa-l scoată înapoi nu poate. Acuma umblă așa cu oala pe cap prin toată ograda, nu vede nimic și se lovește de tot ce-i nimerește în cale.
- Măi, măi, măi, ia poznă, se miră nea Trofim, apoi adăugă, o fi câinele vreunui vecin, să întrebăm de ei, ia dă telefon la cumătrul Ion de la deal, oare n-o fi al lui.
Lelea Ioana iși scoase ochelarii din toc, și-i potrivi pe vârful nasului după care luă telefonul și culese numarul. Peste câtva timp o voce răgușita raspunse sec:
- Da! Cine-i la telefon?
- Cumătre Ioane, câinele dumitale e acasă?
- Câinele meu? întrebă acesta nedumerit, păi nu stiu, să văd, și strigă pe una din fetele sale: Maruuuuusă, ia ieși afară și vezi, e acasă câinele nostru! Apoi din nou la telefon: Dar de ce cumătră, ce s-a ’tîmplat?
- Apoi iaca, avem un câine în ograda și nu știm a cui să fie că are capul vârât într-o oală și nu-l poate scoate, umblă tălăcănind prin toată ograda de ne-a stricat somnul și nici odihnă nu mai avem.
Nea Ion ascultă cele spuse tot dând din cap a mirare, apoi se scărpină la ceafă căutând parcă un răspuns. În acest timp se auzi o ușă scârțâind și vocea Marusei anunță:
- E acasă, tată, e în cușcă! Fruntea lui nea Ion se ilumină de bucurie:
- Auzi cumătră, nu-i al meu, al meu e-acasă. Dar ce te chinui? Bagă o furca-n el, ducă-se naibii!

..............................................................................................................................................

În scurt timp toată mahala era pe picioare și la fiecare casă se vorbea despre câinele din ograda lelei Ioana. Nea Ifrim vecinul, om săritor la nevoie, se oferi chiar să dea o mână de ajutor. În orice situație încurcata, nea Ifrim aborda lucrurile cu multă delicatețe și încerca să găsească o rezolvare pe cât se poate de inteligentă a problemei, adică vorbea mult despre omenie, pace și înțelegere. Nea Ifrim făcuse serviciul militar în Germania și se întoarse acasă cu mănuși albe. De atunci spunea cu mândrie că el a văzut lumea, că în alte țări este cultură, că oamenii acolo sunt mult mai deștepți și au mai multă stimă unul fața de altul. Când ajunse în ograda lelei Ioana, aruncă o privire prin toată curtea, pe urmă se apropie de câine și-l examină cu atenție. Lelea Ioana îi povesti întreaga istorie cu câinele de la bunul început al serii, iar nea Ifrim o întrerupea din când în când cerându-i amănunte. Ori de câte ori primea răspuns la o întrebare încuviința din cap tot zicând: „așa, da-da, corect, hm”. La sfârșit aruncă din nou o privire spre câine, care obosit de-atâta zbucium și speriat de vocile oamenilor stătea acum neclintit într-un colț, după care zise:
- E a lui cumătrul Ghiță, e câinele lui cumatrul Ghiță.
Cumatrul Ghiță era vecinul de alături, dar lelei Ioana nici prin gând nu-i trecu să-l întrebe dacă nu cumva o fi câinele lui. Adevărul e că prin gardul lui nea Ghiță, nalt de doi metri, nu trecea nici raza de soare, darămite un câine. La casa lui totul era numărat, însemnat și trecut la socoteală, deaceea nu lipsea niciodată nimic. Odată înștiințat despre cele întâmplate nea Ghiță trase o sudalmă, își luă pălăria și plecă îndată cu pas grăbit spre casa lelei Ioana. Nea Ghiță era mic, chel, cu burta mare și avea ambiții politice. Împărtășea o simpatie deosebita pentru Napoleon, iar uneori se credea chiar ca el. Când lucrurile mergeau bine nea Ghiță iși împingea pălăria pe-o ureche, clipea dintr-un ochi și zâmbea în colțul buzelor, iar când lucrurile mergeau prost își scotea pălăria, își plesnea chelia și trăgea o sudalmă. Cum numai ajunse în ogradă, lelea Ioana începu să-i povestească istoria de la început și pâna la capăt. Nea Ghiță asculta cu mâinele în șolduri tot încuviințând din cap. La sfârșit aruncă câinelui o privire mâinioasă, plină de dispreț după care strigă nervos:
- Javră afurisită, na-i tu ce mânca acasă, umbli pe la oameni și mă faci de râs, a?!
Nea Ifrim îl îndemna să nu se mânieze și se oferi să-l ajute să încerce impreună poate reușesc să scoată câinelui oala de pe cap. Nea Ghiță mai trase o sudalmă după care înșfăcă câinele de picioare și încercă să-i zmulgă oala trăgând de ea cu putere, dar aceasta nu venea nicidecum. Trase din nou o sudalmă, scuipă în palme și-l rugă pe nea Ifrim să țină de oală în timp ce el trăgea de câine. Bietul animal scheuna într-una, dar oala nu ieșea nicidecum. Pe urmă au încercat altfel: nea Ifrim ținea câinele subțioară în timp ce nea Ghiță trăgea de oală în sus, în jos, în dreapta, în stânga, dar în zadar. Au încercat cu apă, cu ulei, dar tot n-au reușit. Într-un târziu scheunatul câinelui o ajunse pe lelea Ioana la inimă și le zise să spargă oala că oricum nu mai avea mare trebuință de ea, dar nea Ghiță nici că vroia să audă.
- Eu, cumătră Ioana, niciodată n-am fost dator cuiva cu ceva! zicea el gâfâind și continua sa tragă cu înverșunare de oală. După un timp, obosiți și asudați, gâfâiau și unul și altul. Nea Ifrim se așeză pe un ciot să-și tragă sufletul, nea Ghiță își scoase pălăria, trase o sudalmă și-și plesni chelia. Pe urmă se gândi în sinea lui: „Ce naiba o fi făcut Napoleon într-o situație ca asta?..” Iși scărpina îndelung ceafa și după o vreme fața i se lumină:
- Îi tăiem capul! rosti el.
- Ce??? întrebă nea Ifrim uluit.
- Tăiem dracului capul javrei! repetă nea Ghiță. Nea Ifrim nu-și credea urechilor și începu sa bolborosească:
- Eu zic... mai bine, mai bine să spargem oala cumătre Ghiță... cumătra Ioana ne-a îngaduit... eu zic, zic că are dreptate... mai bine...
- Nu. Tăiem capul javrei, am zis! îl întrerupse nea Ghiță.
- Cum să-i tai capul, bre omule?...
- Uite-așa, î-i tăiem capul și gata!
- Cum să-i tai capul cumătre? întrebă din nou nea Ifrim.
- Cu toporul, cumătre, cu topurul! strigă nea Ghiță și-și plesni din nou chelia:
- Cumătre Ghiță, eu nu m-apuc de-așa treabă! zise nea Ifrim îngrozit de cele auzite.
- Eu îl tai, cumătre, eu îl tai cu mâna mea, dumitale doar să mi-l ții de picioare, zise nea Ghiță hotărât după care luă câinele subțioară și adăugă: - Să mergem la mine! Hai!
Tonul pe care vorbi nea Ghiță era atât de ferm și convingător că nea Ifrim nu mai găsi să spună nimic în apărarea câinelui și fără să vrea îl urmă buimăcit în timp ce acesta se îndrepta spre poartă. Privindu-i ieșind cu câinele subțioara, lelea Ioana iși făcu semnul crucii.

..............................................................................................................................................

La nea Ghiță toate luminile erau stinse și cei din casă dormeau demult. Nea Ghiță își propuse să nu facă zgomot ca nu cumva să-și trezească nevasta. Deschizând portița dela grădină o luară încetișor pe cărărușa care ducea în spatele casei. Aici era un șopron care servea ca adăpost pentru lemne, iar în fața lui sub un cireș o masă și două scaune lungi unde se obișnuia să se servească prânzul vara când era cald. Nea Ghiță deschise ușa la șopron și arunca câinele jos, după care se întoarse către nea Ifrim și zise:
- Cumătre Ifrim, eu zic să bem un pahar mai întâi! și fără să mai aștepte răspunsul cumătrului o luă înapoi pe cărărușă spre casă. Nea Ifrim nu zise nimic ci doar încuviință din cap privind cu compătimire câinele. Acesta stătea întins la pământ fără să se miște de parcă se împăcase cu soarta care îl aștepta.
După puțina vreme nea Ghiță apăru din nou după colțul casei, avea în mâna stângă un ulcior, în dreapta un topor. În timp ce mergea pe cărărușă toporul i se legăna în mână, iar lama lungă și adâncă strălucea în razele lunii. Pe nea Ifrim îl apucă groaza...

Au băut mai întâi pentru sănătatea lor, apoi pentru sănătatea familiilor, copiilor, pe urmă în cinstea celor vii după care a urmat pomenirea celor morți. Pentru cei morți au băut câteva ulcioare pentru că erau mulți. Au vorbit despre mahală, despre sat, despre țară, pe urmă au început să vorbească politică și la subiectul acesta au urmat mai multe ulcioare. Într-un târziu nea Ifrim iși aminti de câine. Îl privi întîns la pământ cu toporul lînga el. Lama toporului strălucea în razele lunii. Nea Ifrim începu să plângă. Îl apucă pe nea Ghiță de braț și-l tot ruga să spargă oala. Nea Ghiță trăgea o sudalmă, bătea cu pumnul în masă și striga că Napoleon era un om hotărât și nu dădea niciodată înapoi, după care umplea paharul și-l golea pe loc. Într-un târziu, obosit de-atâta plâns, nea Ifrim adormise cu capul pe masă. În fața lui, nea Ghiță bolborosea într-una ca Napoleon nu dădea niciodată înapoi, iar într-un tîrziu adormise și el.

S-au trezit pe la cântatul cocoșilor. Noaptea fusese rece. Nea Ghiță, zgribulit de frig, iși freca chelia, lui nea Ifrim îi clănțăneau dinții. Pe masă ulciorul era gol. Coji de nuci erau împrăștiate pe toată masa. Nea Ifrim întoarse capul să privească câinele și rămase cu gura căscată. În șopron era doar toporul, iar langă topor oala. Câinele disparuse.

Nea Ghiță gândea că-și va găsi câinele pe undeva prin ogradă. Își dădea seama că nu chibzuise bine când se hotărî să-i taie capul. La urma toată era un câine bun, care-i păzise casa de ani și ani de zile, de multe ori uitând chiar să-i dea de mâncare îl lăsa flămând. Gândul că-și va gasi câinele, iar gospodăria îi va fi din nou păzită ca mai înainte, îl bucura și el se hotărî să fie mai bun cu el și să-i poarte mai bine de grijă. Câinele însa nu se găsea nicăieri, nu apăruse a doua zi, nici a treia zi și nici în zilele următoare, disparuse. Ori de câte ori privea cușca goală nea Ghiță simțea un gol în suflet, simțea că-i lipsește ceva și devenea trist. La început nu știa să-și explice de unde venea amărăciunea asta pe suflet, însa mai târziu îl copleșiră amintirile și înțelese totul. Câinele era singura ființa în gospodăria sa, care se bucura cu adevărat ori de câte ori își vedea stăpânul. Cum numai îl vedea că intră în ogradă îi sărea în cale, se gudura la picioare dădea bucuros din coadă și lătra parcă spunându-i: „Bine ai venit!”, pe urmă îl însoțea până la ușă rotindui-se împrejur și sărind în sus. Nea Ghiță începu să înțeleagă că mai aproape era de sufletul lui câinele decât nevasta care îl probozea întruna și copiii care râdeau de el. Acum înțelegea ce-i lipsește, îi lipsea un prieten, un prieten adevărat, cel mai bun prieten al său.

Câteva zile mai târziu nea Ghiță avu un vis. Se făcea că parcă era în casă și auzea un latrat afară în ogradă. Ieșise în grabă pe scări și văzu în mijlocul ogrăzii câinele. I se părea că era mai viguros, cu părul mai negru și ochii scânteietori. Când iși văzu stăpânul pe scări se opri din lătrat îl privi fulgerător în ochi și-i vorbi cu voce omenească care răsuna ca un tunet: „Rușine, rușine să-ți fie!” Apoi se întoarse cu mișcări lente ca un leu și ieși pe poarta deschisă mișcând ușor din coadă. Pe măsură ce se îndeparta, lui nea Ghiță i se părea că vede cum coada devenea din ce în ce mai mare legănândui-se în fața ochilor ca un deget amenințător.

Pribegiri în retrospectivă

Obosit de-atâta luptă și imagini surde,
Gândul meu se reântoarce din nou la tine,
S-a scurs atâta placere în clepsidră
De când nu te-a deșteptat!
Nici nu mai știu cât am dormit
După victoria lui Pirus
Sufletul spune, ca beat de fericire
M-am desfătat cu solitudinea sumbră a uni sanctuar...

Gândul meu te caută.
Să fi îmbătrânit atât de mult?..
Cu blânde mișcări aprinde o lumânare dintr-un vechi sentiment
Un timp rămine în așteptarea unui pretext,
Pe urmă îngheață...

O rază ondulată de lună î-l trezește din nou
Te caută chinuitor de greu în timp,
În întunericul vremii, pipăind șoapte surde și nostime –
Frânturi dintr-un zbor frânt.

Pășește peste vrafuri de amintiri ostile
Ajunge într-o veche iluzie si rămâine rece,
Ascultă căderea picăturior de ploaie
Într-un suflet rătăcit:
„Recviem pentru Paradisul pierdut„

Aroma unui trandafir coboară ca o lacrimă-n sufletu-i
și-l desfată

Ajunge la ușa celei mai frumoase decepții
Și bate în ea cu cel fai frumos gest al inimii.
O veșnicie ascultă ecoul...
Apoi intră, pășind greu și încet ca o lungă așteptare.

Te găsește printre ramuri de sălcii ce plâng.
Îți intuise privirea de Veneră.

Oare unde-ți rătăcește gândul,
Când vântul îți resfiră părul și ploaia cântă funebru?

Iulie, 1994

În ajunul primei zile de școala

Una din cele mai mari sărbătoari ale vieții e prima zi de școală, de care, cred, că își amintește fiecare din noi și de care îmi amintesc și eu cu multă plăcere. Pentru mine însa, un eveniment mai mare ca acesta a fost ajunul primei zile de școală.
Era o zi frumoasă cu cer senin și mult soare. Mama era dusă la Chișinău cu niște treburi și pe noi ne lăsă la bunica pe Lobodă. Soră-mea era micuță și dormea mai toată ziua, iar eu eram in căutare de năzbâtii. Însa nu era deloc ușor, pentru ca ochiul vigilent al bunicii era totdeauna pe mine: „ Nu te duce la câine! Ieși din grădina! Dă pace iepurilor! Nu alerga! Lasă puii! Nu sta la ocol! Coboară din nuc!..” Totul era zăvorât, încuiat, legat, scara ascunsă și în cât era curtea de largă eu mă simțeam ca într-o pușcărie legat de mâini și de picioare. Dar era și de temut, pentru că multe bazaconii săvârșisem, una mai mare ca alta și care rămaseră vii in mintea bunicii ca într-un pomelnic.
De mine era legat tot ce se întâmplase mai rău la casa ei și de câte ori îmi auzea numele își amintea de toate pagubele pe care le săvârșisem. Bine, că din toți nepoții pe care îi avea mai erau si alții care trecură prin faptele lor la pomelnicul poznelor, dar eu, cică, le dădeam chișca la toți. Însa, în mintea mea de copil, orice isprava săvârșita era bine întemeiată pentru că era făcută cu gând bun: „fac un bine ca să fie de ajutor!” Eram nedumerit de supărarea și ocara bunicilor și mă întrebam cum de nu pot pricepe că geamul de la cămară îl spărsesem pentru că numai pe acolo puteam să urc în nucul din fața casei și să cobor mâțul care mieuna în el de draga dimineață. Candela luată cu împrumut de la sfântulul Nicolae am pus-o în coteț pentru ca să aibă cloșca lumină și să-și vadă mai bine de pui. Doagele pentru noul butoi le-am tăiat ca să fac din ele o sanie nouă cailor pentru la iarnă. Hogeagul l-am umplut cu mere ca să nu plouă în casă, iar în butoiul din fundul bieciului am pus zahar că să fie vinul mai dulce. Toate acestea și altele le-am făcut cu gând bun crezând cu adevărate-lea că ce fac e bine.
Acum dacă e să stăm strâmb și să judecăm drept, eu nu făceam decât să le-o iau înainte bunicilor pentru toate treburile gospodărești cu gând sa le dau o mâna de ajutor. Mâțul care era în nuc trebuia să aștepte pâna seara când s-o intoarce bunelul de la lucru ca să pună scara și să-l coboare jos. Pentru cloșcă, bunică-mea se văicăra într-una că are orbul găinii și nu-și găsește seara puii să și-i adăpostească sub aripi. De sanie, vorbeau mai în toată seara că pentru la iarnă trebuie să meșterească una nouă. Pentru hogeag trebuia să vină un tânăr care să facă un acoperiș și tot nu mai venea. Cât despre butoi se vorbea de fiecare dată când mergea cineva în beci : „Nu de-acel din fund că-i tare acru!”
În timp ce bunica stătea în mijlocul ogrăzii între două grămezi de hlujani și dezghioca niște păstăi eu ma învârteam pe lânga ea ca o curcă chioară care nu-și găsește locul. Pâna la urmă obosită și ea să mă tot probozească într-una îmi zise:
- Măi-măi-măi, chiar trebuie să stau eu după tine ca un jăndarm? Oare nu poți tu să stai cuminte ca un copil al lui Dumnezeu ce ești? Ia vină aici lânga mine și-mi dă o mâna de ajutor, hai!
Grămezile erau mari si lucrul plicticos, dar nu aveam încotro.
Pe la ceasul al patrulea după amează sosi și mama. Numai cum intră pe poartă eu alerg înaintea ei s-o ajut cu bagajele. Bunica deschise ușa la cămară și ne pofti înăuntru că acolo era mai răcoare. După ce au vorbit despre ce era nou pe la oraș și cum mai trăiau cei din familie care locuiau acolo, mama deschise o geanta din care scoase un costum nou cu etichete și-mi zise:
- Ia vină aici să-l măsurăm, ca mâine mergi la școala.

Mie-mi zvâcni inima să-mi rupă pieptul:

- La școală?! strigai eu, mâine merg la școală?! după care o zbughesc afară, alerg ca săgeata în toate părțile și strig cât mă ținea gura :
- Mâine merg la școală! Mâine merg la școală!
De la coteț la grajd, de la grajd la beci, de la beci la cotlon, de la cotlon la poiată, de la poiată la gogeană, de la gogeană la grajd, de la grajd la ocol, fugeam pe de-a dreptu’ prin grămezile de hlujani din care ieșea atâta colb de nu te vedeai om cu om, iar în urma mea toate ușile și porțile se deschideau, iar dobitoacele, cît și orătăniile ieșeau afară. Cu noii veniți ograda se făcu de îndată mică si strâmtă. Atunci șuierând ca vântul sar în grădina prin portița din colț și o iau tot pe de-a dreptul ne mai ținând cont de cărărușa, vatra cu ceapă, pătrunjel, roșii, castraveți, harbuji, varză și altelea care le mai aveau buneii în grădina lor. În urma mea nu întârziau să apară și dobitoacele dornice de libertate și hrană proaspătă pentru sufletele lor. Mama nu ieșea din casă că avea frică de bou care era încă mic, dar cu nărav și împungea. Bunică-mea, sărmana, vroia să le facă pe toate odată și nu reușea nici una.
În ziua aceea, popa Cireș, Dumnezeu să-l pomenească, trebuia să meargă la mam’ Varvara care pregătea un praznic de pomenire lui moș Scridon de trei ani de zile. Pe atunci biserica era sub mare asuprire de puterea politică, însă bieții oameni, credincioși din fire, nu se puteau lăsa de Dumnezeu și-și căutau de cele bisericești pe ascunse-lea. Popa Cireș, fidel misiunii duhovnicești, mergea pe la oameni să-și facă datoria ori de câte ori era nevoie și fiindcă era primejdie să se arate pe drumuri o lua uneori prin grădini. Ei, tot prin grădini se hotarî să meargă și-n acea zi: de la mam’ Ileana la baba Tasâia, de la Tasâia la Vasile Boboc, de la Boboc la mam’ Lisandra și de la ea prin colț unde era un zarzăr trecea gardul la bunică-mea. Odată cațărat pe vârful gardului se apucă cu mâinile de o cracă ca să treacă pe cealaltă parte. Își aruncă privirea jos căutând un loc unde ar fi mai bine să sară, dar tot atunci frunzele viței de vie se mișcară și-n fața lui se iviră două coarne. De spaimă, bietul părinte, vru să-și facă semnul crucii însa îi lunecară picioarele și se trezi cu îndoitura genunchilor prinse-n gard, iar poalele rasei agațate în crengile zarzărului astfel încât stătea îndoit de la jumătate doar cu fundul în grădina bunicii. Boul, căci ai lui erau coarnele, iși făcu vânt și trasni un cap părintelui la partea moale atât de tare încât acesta icni de durere printre strigăte de „Doamne miluiește!” Și cum își mișca fundul dintr-o parte în alta încercînd să se libereze din strânsoarea gardului nu făcea decât să ațîțe furia boului care nu întârzia să-l ardă din nou la partea moale. Popa Cireș se zbătea ca peștele pe uscat și rostea cu evlavie toate rugăciunile care-i veneau în minte, dar în cele din urmă se gândi că tot mai aproape erau oamenii decât Dumnezeu și strigă cât îl ținea gura:
- Săriți oameni buuuni!
Mam’ Lisandra era în grădină cu niște treburi mai urgente și cum auzi glasul desperat al popii alergă într-un suflet spre el. Mam’ Lisandra era cogeamite băboi: naltă și zdravănă, când intra în casă scârțâia podeaua și tremurau geamurile, iar bunică-mea aprindea lumina căci se întuneca în cămară. În câțiva pași, baba fu lângă popă și când văzu la ce necaz era își făcu la repezeală semnul crucii după care scuipă în palme, și le frecă una de alta, înșfăcă părintele de fundul pantalonilor, și-l trase după ea cu atâta putere de căzură amândoi, unul în brațele altuia peste o viță de vie, astfel scăpîndu-l pe bietul părinte din coarnele boului.
În gospodăria buneilor era mare tărăboi. Ca să le pună cumva la locul lor, bunica se hotarî în cele din urmă să înceapă cu grădina, sau mai bine zis, cu ce mai ramase din ea. Alungă cu o prăjină toate orătăniile și dobitoacele în curte, închise portița și începu să o lege cu o sârma. În acest timp, bunelul care venea de la lucru cam cherchelit, după cum îi era obiceiul, intra în ogradă cu șapca pe ochi și cu o țigară în dinți. Fără să ia seama de cele ce se petreceau la casa lui, deschise porțile cât erau de mari ca sa bage caii și căruța în ogradă. Acum, în timp ce bunica lega portița, dobitoacele care veneau în goană din grădină treceau prin fața casei și ieșeau în drum pe poarta larg deschisă. În scurt timp toată mahala era pe picioare...
Spre seară lucrurile se mai limpeziră puțin datorită vecinilor care săriră să dea o mână de ajutor. Gâștele, găinile, curcile si celelalte păsări au fost inchise toate la un loc în grajd pâna a doua zi când urmau să treacă fiecare la cotețul lor. Caii rămâneau în ogradă pentru o noapte. Oile le găsi Ciubăr pe partea de la vale de Lobodă, lângă casa lui Nechifor a lui Arsene a lui Vasile a lui Ion a lui Pintilie Hortolomei care trăia pe drumul ce ducea la dughiana din Dos. Boul o luase razna în Sus și-l găsiră niște băieți mai mari de-ai lui Costică a Ilenei lui Mărian în grădina lui Gheorghe Turluncuță care-și făcea casă nouă pe coastă de la vale de Păr și nu avea gard. Caprele au fost găsite în salcâmi mai sus de drumul care duce la Mori de fetele lui moș Mihail a Măriucăi lui Andrei. Porcul care intrase în beci, nu era chip să fie scos afară pentru că băuse vin dintr-o strachină de sub butoiul din fund și dormea pe grămada de cartofi noi. Buneii hotărâră de-un comun acord să-l lase acolo pâna mâine.
Pe la ceasul al nouălea oamenii din mahala se adunară la mam’ Varvara la praznic pentru pomenirea lui moș Scridon. Eu fusesem legat de pestelca mamei și din toți invitații eram singurul copil la praznic. „Să nu care cumva să-l lăsați slobod, fiți cu ochii pe el c-o mai da foc la casă!” tot zicea baba Lisandra. De-a lungul serii primisem nenumărate titluri, unul mai onorabil ca altul: Ariștanț, Farmazon, Zghihuilă, Făptaș, Aripa Satanei, Lucru Rău, Trimăs, Irod, Antihrist și altele toate demne de isprava săvârșită. Din capul mesei unde eram așezat, că numai acolo era mai mult loc unde puteam să încap cu maică-mea, priveam la celălalt capăt pe popa Cireș, care stătea cocoțat pe o pernă și ori de câte ori dădea cu ochii de mine tresărea și-și făcea semnul crucii. Și deorece continuam să-l sfidez cu privirea părintele îndemnă lumea să se ridice în picioare și să cânte „Sfinte Dumnezeule”.

Prima mea invatatoare

Prima mea invatatoare a fost Vera Ilevna, Dumnezeu sa-i dee sanatate, ca tare isi mai dadea silinta sa faca din noi scolari buni de la care merita luat exemplu ! Nu stiu cum altii… vorba lui Creanga, dar eu ii stateam rau la inima - una ca eram obraznic, dar alta ca eram mai toata vremea absent de la lectii. Intreaga clasa se uita cam piezis la mine pentru ca in inchipuirea lor eram vazut mai mult ca inspector decit ca ucenic si pe urma pe vremea ceea sa lipsesti de la scoala nu convenea deloc regulilor de atunci… Si de fiecare data cind Vera Ilevna imi cerea socoteala pentru zilele cind nu veneam la scoala pricina era totdeauna aceeas : « A trebuit sa stau cu sora-mea acasa, ca mama n-a gasit pe nimni altcineva… ». Soramea, cu cinci ani mai mica decit mine, atunci eu sa fi avut vreo noua ani – ea avea doar patru. Si de fiecare data cind ramiineam acasa cu ea ma rugam Bunului Dumnezeu « Doamne, fa ca azi din toata clasa treia « a » sa mai lipseasca cineva». Si Dumnezeu imi asculta rugaciunea si mai lipsea cineva ca era de unde. Noi eram treizeci si sapte de toti si cum gospodarii din Cioresti vroiau sa le faca pe toate intr-o singura zi mai opreau cite un copil de la scaoala pentru trebuinintele casei. Odata Dumnezeu, ori ca era ocupat cu alte treburi, ori ca-L obosise rugaciunele mele, nu stiu, dar uitase de mine si cind venii a doua zi la scoala, numai trec pragul clasei si dau cu ochii de Aliona B., fata frumoasa cu uniforma scolareasca ingrijita, cu sortulet alb ca neaua, cu cravata rosie la git, cu cosite lungi si fundite albe in par.

De Aliona B. ma leaga o istorie mai veche de care nici ea nu stie, Dumnezeu sa-i dee sanatate si daca imi ingaduiti am sa v-o spun si voua. Cind eram mai mic si inca nu mergeam la scoala, ea venea cam des la bunica-sa pe Imas, adica in mahala unde traiam eu cu tot neamul Chiperestilor pe partea dinspre Carabliu sau Sarceni. Si cind iesea Aliona in drum, la joaca, un baiat mai mare, tot din familia ei o tot indemna sa spuna poiezii. Aliona stia multe si le spunea cu atita inima ca eu cind ii auzeam glasul inghetam pe loc si eram tot numai ochi si urechi. Atita vraja era in momentul cela ca pentru prima data simtiam cum imi bate inima in piept ca un clopotel « ding-ding » si nu stiam daca pricina zbuciumului era Aliona sau poeieziile ei. In vremea aceea eu aveam pe linga cinci ani si-mi aduc aminte ca mama purta rochii largi. Intr-o zi statea cu taica-meu in fata casei unde cresteau bujori si tot se susoteau despre ceva, de parca puneau tara la cale. Dupa o vreme mama se uita la mine si zise « Hai sa intrebam baietul !» Si fara sa mai astepte ce-o zice tata ma intreba : « Iaca miine am sa ma duc la Nisporeni sa-ti cumpar o surioara si acolo o sa ne intrebe ce nume sa-i dam, tu cum vrei sa o chemam ? » Mie imi zvicnise inima-n piept si am strigat « Aliona ! » Am strigat atit de tare ca nici mama si nici tata n-au mai stat sa ma descoase ce si cum se face de-mi venise in minte numele asta, iar sora-mea s-a ales cu numele Aliona.

Si cum va spuneam, trec pragul casei si dau cu ochii de Aliona B. Ea cum numai ma vazuse, puse miinele in solduri, parca-o vad, si incepu sa stige la mine cu un glas atit de pitigaiat de-i tremurau funditele pe virful capului : « Bai Chiperi, toti au fost ieri la scoala, numai tu n-ai fost !... » Si eu inghetasem iar locului si inima mea iar batea in piept ca un clopotel « ding-ding », iar cuvintele « toti » si « tu » parca ma loveau in moalele capului. Eram la mare incurcatura pentru ca pe vremea ceea era mare primejdie sa nu faci asa cum fac toti. Cind mai era cineva care nu facea cum faceau toti era mai bine, prindeai oleaca de curaj si-ti ziceai in minte : « Las-ca nu-s numai eu ! », dar sa stai pe loc cind toata lumea merge la vale sau sa incerci sa urci la deal, era primejdie mare. Si iata ca in ziua ceea eu eram in asa fel de situatie si cu cit Aliona B. striga mai mult cu atit mai multi colegi se adunau imprejurul meu, iar pe mine ma cuprinse o spaima de-mi tremurau genunchii. Dupa o vreme aparu Vera Ilevna si-i trimise pe toti la locul lor, pe urma se uita la mine si fara sa ma mai intrebe pricina lipsei mele pentru ca stia, imi zise : « Data viitoare sa o iai pe sora-ta cu tine la scoala ».

Data viitoare n-a fost de asteptat ci se intimpla sa fie chiar a doua zi. Eu o iau pe sora-mea de minuta si vin cu dinsa la scoala, numai ca ea avind doar patru ani nu stia ca la scoala nu-i ca acasa, ca la scoala sunt reguli, ca e disciplina, ordine, ca trebuie sa ridici mina daca vrei sa spui ceva sau daca vrei sa mergi la toaleta. In aceeasi clasa cu mine mai invata o verisoara si mai erau niste fete tot de pe Imas. Tota ziua sora-mea umbla de la o banca la alta ca sa vorbeasca cu o fata sau cu alta, iar in urma ei cadeau de pe banci stilouri, carti, caiete, creioane. Pe o masa din fundul clasei erau niste figurine modelate de noi cu mare sirguinta din plastilina, s-a intimplat ca sora-mea sa dea de ele si in putina vreme erau bucati de plastilina prin toata clasa. Toate astea stirneau risul si chicoteala colegilor mei, iar lectiile nu mai erau lectii.
Dupa acea zi Vera Ilevna nu mi-a mai cerut sa vin cu sora-mea la scoala si eu continuam sa lipsesc ca mai-nainte. Cu citirea si invatatul poieziilor stateam mai bine, dar uite cu matematica eram rau de tot. Nu venisem la scoala cind s-a invatat inmultirea si nici pina-n ziua de azi n-am mai invatat si nu stiu cum se inmultesc banii…