Le chemin de samedi

-

Le chemin le plus attendu et le plus beau est celui que j’empruntais tous les samedis soirs, lorsque j’avais seize ans. J’attendais impatiemment que les jours de la semaine passent et lorsque samedi soir arrivait, je m’enfermais de bonne heure dans ma chambre. Je repassais ma chemise et mon pantalon tout en écoutant les Pink Floyd. Puis, je cirais mes chaussures jusqu’à les faire briller. Lorsque j’étais habillé, j’éteignais tout et je quittais la maison par la porte du fond, afin que personne ne me voie et éviter ainsi les questions indiscrètes. Avant de sortir dans la rue, je me penchais par-dessus le petit grillage et j’arrachais une fleur du jardin, puis, je prêtais l’oreille pour m’assurer qu’il n’y avait pas de passants, et seulement après cela, je passais le petit portillon. Une fois sorti, je courrais vite sur le chemin jusqu’au virage et là je prenais le petit sentier qui menait au petit ruisseau. Lorsque la route, que je venais de quitter, disparaissait dans le crépuscule, je ralentissais le pas. À partir de là, je savais qu’il n’y avait personne sur mon chemin et c’est alors, que mon chemin commençait en solitaire. J’entendais derrière moi, les feuilles des cerisiers chuchoter dans le vent comme si elles me disaient : « bonne chance !... » J’éprouvais alors une sorte de joie et je souriais.


Le petit sentier passait à coté du grand vignoble, puis remontait sur la colline jusqu’au vieux noyer. Ici, la vue était bien dégagée. Je m’arrêtais quelques instants pour regarder l’école en bas, l’église en haut, et la grande route qui passait entre elles et qui coupait le village en deux. Puis, je continuais mon chemin à travers la plaine. Je regardais devant moi le petit sentier et je devinais, au loin, le petit ruisseau qui amenait l’eau fraiche de la forêt, mais que je ne percevais toujours pas. Je voyais encore, plus loin, l’autre colline que je devais emprunter une fois le ruisseau passé. Elle pointait vers l’horizon et s’étendait jusqu’à la forêt. Au-dessus de cette ligne, j’apercevais encore dans le ciel quelques nuances rougeâtres oubliées par le soleil, mais elles s’effacèrent très vite. Lorsque j’arrivais au ruisseau, je ralentissais le pas. Avant de passer la passerelle, je m’arrêtais un bref instant pour entendre l’eau murmurer. En passant de l’autre côté, je penchais légèrement la tête pour éviter la branche d’un saule pleureur, puis j’avais face à moi la colline, avec son verger, qui s’étendait du village jusqu’à la forêt. Pour remonter la colline, je prenais un autre sentier, qui passait en diagonale à travers le verger. Mon chemin se rallongeait, mais j’évitais ainsi de passer prèt du village et puis, j’avais du temps devant moi.

Bientôt, les premières étoiles commençaient à briller timidement et les cigales, ici et là, chantaient de plus en plus fort. Je sentais l’herbe se coucher sous mes pieds et mes pas devenaient de plus en plus légers. Je tendais légèrement ma main pour toucher du bouts des doigts les branches et les feuilles des pommiers. Elles répondaient à mon salut avec un léger frémissement.

Lorsque j’arrivais en haut de la colline, je m’arrêtais à nouveau et je me retournais pour voir et entendre le village. Je cherchais au loin ma maison, mais elle était cachée par les arbres et la nuit. Plus bas, je voyais encore l’école. Par quelques unes de ses fenêtres elle jetait une lumière tremblante et incertaine. Je voyais la grande route éclairée tantôt d’un côté, tantôt de l’autre, qui passait à côté de l’école et remontait comme un serpent géant vers l’église. L’église était à peine visible dans l’obscurité. Sa petite croix touchait les étoiles. Chaque fois que je la voyais, j’entendais le son de son clocher dans mon cœur : « ding-dong ». Le village entier paraissait enseveli dans un silence profond. Ses lumières scintillaient timidement, essayant de percer l’ombre de la nuit. Quelque part au loin, un chien aboyait, effrayé par son silence soudain et inquiétant.

Je me retournais à nouveau pour essayer de déceler mon chemin de l’autre côté, dans la vallée. Il se frayait discrètement à travers les champs de maïs pour atteindre au loin le dernier coin du village. Au fur et à mesure que j’avançais, l’horizon se dessinait dans mon dos et tout disparaissait derrière son contour : l’école, l’église, la grande route…

Désormais, je n’entendais plus que le chuchotement des feuilles de maïs d’un côté et de l’autre de la route. Après un léger virage, le chemin s’engouffrait dans une petite ruelle bordée par des petits grillages et des arbres à la feuille dense. Je ralentissais mon pas. Mon cœur frémissait à mesure que je m’approchais de la première maison. Je m’arrêtais alors sous un noyer. Derrière l’arbre et le petit grillage, un vaste jardin fleuri s’étendait jusqu’aux fenêtres de la maison. Une lumière vive se répandait par ses fenêtres et éclairait tout autour. Quelques rayons arrivaient jusqu’à moi.

Je savais que l’heure n’était pas encore arrivée et j’attendais patiemment. Un vent léger caressait les feuilles des arbres. J’entendais leur chuchotement et il me semblait les entendre chuchoter « bienvenu ! ». Bientôt, la lune faisait son apparition à l’horizon, grande, imposante, majestueuse. Elle répandait généreusement sa lumière intense sur toute la vallée éclairant la forêt, les champs de maïs, la petite ruelle. Mon cœur commençait à battre de plus en plus fort, l’heure approchait. Le claquement sourd d’une porte me faisait tressaillir, comme toujours. Encore quelques instants et des pas légers se faisaient entendre, de plus en plus proche. Puis, une silhouette se dessinait dans l’obscurité : fine, élégante, légère… Lorsqu’elle fut en face de moi, mon cœur se mit à frapper dans ma poitrine de toute sa force et une immense joie s’empara de tout mon être.

- Bonsoir ! me dit cette voix si douce, sereine, mélodieuse…
- Bonsoir ! lui répondis-je, profondément ému, perdu et tremblant en lui tendant la fleur.

Quel est le rôle et la place de l'artiste dans la société actuelle ?

-

Dans la société actuelle le rôle de l’artiste, tel que je le vois, doit être celui d’un créateur, d’un porteur de message et d’une personne engagée.


Le travail de l’artiste est assez complexe, car c’est un travail d’illustration. Il doit rendre compte des contrastes existants dans notre société. Il doit être capable d’illustrer le bon et le mauvais, la beauté et la laideur pour qu’on puisse discerner la différence, le mal qui y réside. Il doit savoir trouver ce qui ne va pas dans notre société, ce qui est injuste, ce qui est faut, ce qui est mauvais.

L’artiste doit être capable de trouver et créer son message, mais aussi trouver le plus beau moyen de communiquer ce message. Et surtout, il faut qu’il croie en ce message.

L’artiste doit être un citoyen engagé et se placer du coté de ceux qui sont les plus démunis, ceux qui ont besoin d’être soutenus, encouragés.

Son œuvre doit être à la portée de tous. Il doit trouver le courage de surprendre, d’étonner et même de bouleverser. La création de l’artiste doit donner espoir, doit rendre compte d’un certain état de choses, mais ne doit pas inciter à la violence.

La place de l’artiste est auprès de son public, là où il sent qu’il peut apporter une contribution positive.

Le vrai artiste aime son public plus que la Suisse.

UN AMOUR DE GREG

-

       Je m’appelle Greg, j’ai quarante-trois ans et je suis célibataire. Je suis prof de math et je gagne bien ma vie. Ma vie est simple : métro, boulot, dodo. Je fais ça depuis toujours et rien d’autre. Je ne vois personne car je ne sors jamais. Je n’ai pas d’amis. Je ne suis jamais allé au cinéma, au théâtre, au musée. Je ne pars jamais en vacances. Je n’ai jamais quitté ma ville. Lorsque je ne suis pas au travail je suis à la maison. Lorsque je suis à la maison je plonge mon nez dans un livre et je résous des équations, des problèmes…


      Il y deux ans, j’ai rencontré Brenda. J’étais dans le métro et elle été assise en face de moi. Lorsque j’ai levé mes yeux, elle m’a souri. J’ai regardé autour de moi, mais il n’y avait personne, alors j’ai replongé le nez dans mon livre avec mes équations, mes problèmes… Puis quelqu'un s’est assit à coté de moi.

      - Dès que je vous ai vu, je l’ai su tout de suite : on est fait l’un pour l’autre ! entendis-je à mon oreille. J’ai tourné la tête, à coté de moi, Brenda me regardait tout sourire. Elle m’élança de ses bras et se colla contre moi. J’ai fermé mon livre.

      Puis, je crois que je suis tombé amoureux et j’ai décidé de tout partagé avec Brenda : ma maison, mon argent, ma vie. Ma vie changea de façon radicale : voyages, restaurants, dîners dansants. Brenda connaissait beaucoup du monde et elle avait beaucoup d’amis. On voyait beaucoup du monde et beaucoup du monde nous rendait visite. On se couchait tard et on se levait tard. J’étais souvent absent à mon travail. C’est pour cela mon contrat de prof n’a pas été renouvelé… et un jour je me suis retrouvé sans emploi. J’ai emprunté de l’argent dans l’espoir que bientôt j’allais trouver un autre travail. J’ai cherché longtemps, mais sans résultat et finalement, j’ai été obligé de vendre ma maison pour rembourser la banque. Et puis me voilà un jour avec deux valises, le tout de ce qu’il me reste : une avec des habits et l’autre avec mes livres d’équations, mes problèmes…

        Ce jour-là, j’ai regardé Brenda dans les yeux et lui ai dit que nos chemins se séparaient. Elle se jeta à mes pieds en me suppliant de ne pas la quitter car on était fait l’un pour l’autre. J’ai rassemblé toutes mes forces et je lui ai tourné les talons, mais elle resta accrochée à ma jambe. Alors j’ai décidé de la prendre avec moi et nous sommes partis ensemble sans connaître notre direction. J’ai acheté deux tickets et nous avons pris le métro. En face de nous il y avait un monsieur chauve à la cinquantaine. Il portait des lunettes avec des grosses lentilles et il lisait un journal. Brenda dégagea mon bras pour redresser sa coiffure, puis s’approcha de lui et prit place tout juste à coté de lui tout en le regardant fixement. Lorsque celui-ci leva les yeux, elle lui adressa un large sourire, puis l’élança de ses bras se cola contre lui, et en approchant les lèvres de ses oreilles chuchota :

     - Dès que je vous ai vu, je l’ai su tout de suite : on est fait l’un pour l’autre !

  

Gânsacul cu harţag

-

« Măi gânsac, la-la-la-la-la
Cu harţag, la-la-la-la-la »

- Mişa, ia mai pune-l o dată şi mai adă o sticlă aici ! strigă Vanea întorcând capul spre tejghea. Mişa îl privi cu un aer preocupat şi-şi încreţi fruntea, apoi se îndreptă spre casetofon pipăi cu degetul nişte butoane şi după o pauză difuzoarele începură să zbârnâie iar :

« Măi gânsac, la-la-la-la-la
Cu harţag, la-la-la-la-la »

- Tare-mi place cântarea asta ! zise Vanea fumând şi suflând domol fumul în sus. De cealaltă parte a mesei, Colea îl privea cu un zâmbet în colţul buzelor trăgând şi el dintrun muc de ţigară.
- Cât zici ca putem face într-o lună? îl întreabă Vanea. Colea îşi privi îndelung mucul de ţigară, apoi scutură scrumul într-o sticlă goală, dându-şi un aer serios.
- Depinde, răspunde el cântărind parcă fiecare cuvânt, cel puţin o mie opt sute de dolari, dar depinde de obiect şi de timp. Sunt băieţi care fac şi două mii cinci sute, dar îţi spun, depinde.
- Colea, eu vreau să cumpăr un Mărs, un Mărsădăs bun. Eu dacă mă duc acolo, stau şase luni şi-l iau.
- Îl iai, încuviinţă Colea dând din cap.
- Unul bun !
- Unul bun !
Vanea umplu din nou paharele.
- Atunci să mai bem câte unul.
Ieşiră din barul de la Luminiţă târziu după douăsprezece noaptea, se ţineau cuprinşi pe după gât şi cântau :

« Măi gânsac, la-la-la-la-la
Cu harţag, la-la-la-la-la »

Două zile mai târziu luau trenul spre Moscova plini de curaj şi cu multă încredere în ziua de maîine. Oraşul însa,îi primi cu o brumă rece şi cu o ceaţă deasă. Pribegiră toată dimineaţa pe străzile mari şi zgomotoase căutând în zadar o adresă, adresa unui prieten care trebuia să-i ajute să-şi găsească o muncă la negru. Pe la începutul după amezii căzură pe mâna poliţiei care-i goli de ultimii bani. Foamea îi istoviră de puteri, frigul le învineţiră obrajii, dar nu le spulberară visurile.
Spre seară ajunseră într-o piaţă de fructe şi legume unde întâlniră mai mulţi moldoveni. Din unul în altul aflară de un sătean. Acela îi găzdui la el într-o cămăruţă strâmtă şi rece fără apă şi lumină care se afla printr-o fundătură a oraşului şi pe care plătea un pumn de bani. În fiecare zi ieşeau dis-de-dimineaţă ca să nu întâlnească ochii iscoditori ai vecinilor şi să nu dea nas în nas cu poliţia pe străzi.
Trecură două săptămâni de căutari zădarnice, dar nu găsiră nimic. Mâncau pâine cu ceai şi doar uneori câte un cartof. Colea vroia să se întoarcă acasă, dar nu avea cu ce.
- O să găsim Colea, o să găsim ! îl încuraja Vanea fumând un muc de ţigară. O să vezi că în şase luni eu am să-mi iau Mărs.
Peste câteva zile găsiră. Lucrau hamali la o piaţă. Lucrau din zori şi până-n noapte, fără răgaz, fără zile de odihnă. Când se întorceau acasă erau atât de obosiţi că de îndată ce se aruncau pe pat pe loc şi adormeau. Bani nu câştigau, dar aveau cu ce-şi cumpăra de mâncare şi de unde întoarce datoriile lui Gicu, săteanul care-i găzduiră. După o lună reuşiră să adune ceva bani. Colea vroia să-şi ia bilet şi să se întoarcă acasă, Vanea însă îl îndupleca să rămână.
- Colea eu îmi găsesc un lucru mai bun, mai stau aici şase luni şi-mi iau Mărs ! spunea el convingător. Eu am înţeles unde se face banul, banul se face în construcţii, la reparaţii de apartamente. Vorbea atât de ferm încât Gicu, care era şi el pe picior de plecare, hotărî să rămână.
Într-o zi se legară cu un tip, care le propuseră să renoveze o casă. Erau mai mulţi care munceau cu ei, veniţi de pretutindeni cu acelaş gând. Munceau din greu. La început dărâmară nişte pereţi, apoi înălţară alţii noi, schimbară geamurile, tencuiră, puseră faianţă, gresie, parchet. Munciră o lună întreagă, o lună de colb, sudoare, frig, sete, foame, chin, cu mâini bătătorite, degete zdrelite, picioare umflate, cu dureri de genunchi şi spate. Când sfârşiră totul era nou, curat şi mirosea a vopsea proaspătă.
În ziua plăţii patronul veni cu o camionetă. Şase zdrahoni înarmaţi până-n dinţi ieşira din ea şi-i încercuira. Patronul se apropie de ei şi le spuse pe un ton ameninţător să părăsească oraşul în mai puţin de o zi dacă le e dragă viaţa. Vanea vru să spună ceva, dar un zdrahon îl lovi cu patul armei în faţă zdrobindu-i nasul şi obrazul.
Dupa această întâmplare Colea şi Gicu plecară la gară şi-şi luară bilet la primul tren spre Chişinău. Pe peronul negru de lume cei doi băieţi îl rugau întruna pe Vanea să se întoarcă acasă. Însă el fuma adânc dintr-o ţigară şi-i privea fără să scoată un cuvânt. Doar atunci când se apropie trenul şi băieţii urcară pe scările vagonului Vanea aruncă ţigara jos, o strivi îndelung cu piciorul îşi ridică ochii spre ei şi strigă :
- Colea, eu am să vin acasă cu un Mărsădăs alb ! apoi strânse mâna pumn şi-l ridică sus.
Lui Colea îi ţâşniră lacrimile. Trenul porni din loc.

Două zile mai târziu Colea şi Gicu se întorceau acasă, flămânzi, istoviţi, şi mai săraci decât plecară. Coborau în tăcere drumul Bălănii. Era frig şi zăpada le scârţâia sub picioare. În timp ce lăsau în urmă păduricea de salcâmi satul apărea treptat dupa linia orizontului întins şi tăcut, ascuns sub o mantie de zăpadă ca sub o blană mare şi albă. Colea îl mângâie cu privirea de la un capăt la altul. Un simţământ de bucurie îi umplea sufletul şi ochii îi lăcrămară. Îi venea să cadă în genunchi, să-l strângă în braţe şi să-l sărute.

Trecu iarna, apoi sărbătorile de Paşti. Colea termină aproape toate lucrările de primăvară. Părinţii îl găseau foarte schimbat după ce se întoarse de la Moscova. Stătea mai mult pe lângă casă, îngrijea de animale şi de grădină, vorbea puţin şi tot timpul era ocupat cu ceva. Din când în când mai cobora la vale în sat după un pachet de ţigări, apoi se întorcea acasă.

Într-o zi de sâmbătă pe la sfârşitul lui Iunie un nor de colb apăru pe drumul ce şerpuieşte spre inima satului. O maşină albă trecu ca săgeata prin hopurile din faţa primăriei şi se opri brusc lângă barul de la Luminiţă. Din maşină ieşi un bărbat îmbrăcat în cămaşă albă descheiat la gât. Era Vanea. Părea mai zdravăn, mai matur. Privi cu atenţie în jur scrutand drumurile, casele, orizontul, cerul, apoi intră în bar. La o masă erau aşezaţi Colea şi Gicu. Cu paşi fermi se apropie de ei, trase un scaun şi se aşeză. Privi la unul, apoi la celălalt, schiţă un zâmbet şi întreabă:
- Ce faceţi băieţi ?
Aceştea îl priveau uimiţi şi totodată surprinşi neştiind ce să răspundă.
- Mişa, pune « Gânsacul » şi adă aici o sticlă ! strigă el către tejghea, după care scoase din buzunar un pachet de ţigări, îl întinse pe rând băieţilor şi începură să fumeze. Colea îşi freca tâmpla, Gicu învârtea un chibrit între degete, Vanea îi privea pe amândoi cu un surâs triumfător.
Băură o sticla în tăcere, pe urmă limbile începură să se dezlege puţin câte puţin. Vorbiră despre ce mai era nou prin sat, despre una, despre alta. Într-un târziu Colea il întrebă pe Vanea:
- Dar tu ce mai faci ?
Atunci Vanea se ridică de pe scaun şi răspunse cu acelaş zâmbet triumfător:
- Haideţi afară să vă arăt Mărsul !
Ieşiră din bar. Vanea se apropie ţanţoş de maşină, atinse cu degetele steaua în trei colţuri din faţă, apoi lovi cu palma la mijlocul capotei, se întoarse spre băieţi şi strigă mândru:
- Şase mii de cubice, aici, sub mâna mea! Doişpe cilindri în V ! ABS, turbo şi tot ce vrei, când apeşi surcica motorul urlă şi fuge sărmana de rupe pământul ! continuă el pe acelaş ton. Dar ce să mai vorbim ? Urcaţi înăuntru ! facu el un gest spre maşină şi invită băieţii să ia loc după care se instală la volan. Colea se aşeză în faţa, Gicu pe bancheta din spate şi-n acelaş timp Vanea învârti cheia. Motorul strănută îndată şi începu să forfotească surd. Apăsă un buton şi zeci de luminiţe se aprinseră jucăuş, învarti o rotiţă şi difuzoarele răsunară asurzitor :

« Măi gânsac, la-la-la-la-la
Cu harţag, la-la-la-la-la »

- Cântarea noastră, a ?! întreabă Vanea bucuros şi facu cu ochiul către băieţi. Aceştea încuviinţară din cap, legănându-se în ritmul muzicii şi zâmbind mulţumiţi. Vanea işi mişcă pe rând picioarele, anclanşă viteza, motorul şuieră puternic, roţile patinară o vreme după care maşina o rupse din loc şi lasă în urmă un nor gros de colb. Drumurile satului nu fuseseră niciodată atât de scurte. Maşina zbura ca săgeata de la un capăt la altul cu o dâră de colb în urma ei. Vanea claxona întruna, oamenii se fereau în grabă de o parte şi de alta a drumului. Bătrânii priveau în urma maşinii şi-şi făceau semnul crucii.
După ce străbătură toate uliţile o luară pe drumul Bălănii care era mai lung.
- Apasă surcica Vanea ! striga Colea.
- Iu-iu-iuuuuuuuu ! chiuia Vanea !
Uuuuuuuuuuuu , gemea motorul. Iarba de pe marginea drumului nu era decât o fâşie verde, stâlpii treceau ca chibriturile pe lângă geamuri, copacii fugeau de o parte şi de alta, casele rămâneau în urmă şi se făceau mici.

« Măi gânsac, la-la-la-la-la
Cu harţag, la-la-la-la-la »

Se apropiau de muchia dealului unde începea păduricea de salcâmi şi în care drumul se pierde în serpentina. Maşina înghiţi dealul ca dintro suflare şi în faţa parbrizului apăru primul cot. Copacii deveniră mari întro frântură de secundă. Vanea işi miscă picioarele, roţile scârţâiră asurzitor, maşina coti brusc înclinându-se pe o parte şi-n faţă apăru din nou drumul larg. Motorul răbufni surd şi începu să urle, roţile şuierară aruncând pietre în urmă. Maşina se avântă iute înainte şi în faţa parbrizului apăru al doilea cot. Vanea îşi mişcă din nou picioarele învârti volanul şi în faţă apăru din nou drumul larg. Motorul urlă din nou, roţile şuierară, maşina se avântă înainte, înghiţi drumul şi-n faţă apăru al treilea cot. Vanea işi mişcă picioarele, întoarse volanul, motorul urlă, maşina se înclină pe o parte şi alunecă spre stânga. Pietrele ţâşniau de sub roţi in timp ce maşina continuă să alunece spre stânga. Un nor de colb învalui parbrizul în timp ce maşina continua să se învârtă. Deodată norul de colb disparu şi-n faţă se ivi o vale adâncă, apoi, în locul ei, cerul. Vanea işi mişcă picioarele învârti volanul, dar în zadar, maşina nu-l mai asculta. Cerul disparu şi în locul lui se iviră vârfuri de copaci, apoi ramuri care deveneau din ce în ce mai groase. Pe urmă răsună o bubuitură puternică, maşina se opri într-un mal, căzu pe o parte, se rostogoli de câteva ori, se întoarse pe capotă, lunecă, apoi se izbi cu putere în tulpina unui copac. Motorul pufăi surd şi se stinse în timp ce roţile continuau să se mai învârtă şi difuzoarele să zbârnâie.

Soarele cobora spre linia orizontului, ţiriecii începeau să cânte. Peste liniştea satului se lăsa amurgul. Pe undeva prin părţile Bălănii se auzea zbârnâind :

« Măi gânsac, la-la-la-la-la
Cu harţag, la-la-la-la-la »

Filmul

-

Duminica e o zi sfântă. Pentru mine, Duminica era cea mai frumoasă zi a săptămânii : nu mergeam la școală și nici nu aveam treburi de făcut acasă, pentru că Duminică e ziua Domnului si nu se lucrează. Însă ceea ce mă bucura cel mai mult în acea zi era filmul pentru copii de la ora șapte la clubul din centrul satului. Noi, copiii, îl așteptam cu nerăbdare o săptămână întreagă. Duminică, încă pe la orele cinci ne înghesuiam cu toții la ușa clubului și priveam când în Jos, când în Sus : în Jos de unde trebuia să vină badea Ion să ne dea bilete, în Sus de unde trebuia să vină badea Nicu să învârtă pelicula și să dea drumul la film. Într-o Duminică ca aceasta împreună cu mai mulți prieteni și copii din mahala așteptam nerăbdători filmul. Se vede că atât badea Ion cât și badea Nicu aveau mai multe treburi pe acasă pentru că era trecut de șapte și ei tot nu mai veneau. De atâta așteptare vărului meu i se facu foame și-mi zice :
- Hai pe la magazin să vedem ce mai este ! Trebuie să vă spun că vărul meu era băiatul cel mai isteț din tot neamul. Dacă nu se căsătorea devreme și făcea puțină carte ajungea un mare financiar sau politician, oameni din cei care acum sunt la modă...

Intrarăm în magazin. Nu era nimeni, liniște, doar două muște zumzăiau alene încolo și încoace pe vitrina frigiderului. Vânzătoarea stătea cu nasul într-un caiet jerpelit și-și făcea niște socoteli, ne aruncă o scurtă privire după care iși bunghi din nou ochii în caiet. Vărul meu trecu o dată cu vederea prin tot magazinul după care îmi făcu semn să ieșim afară :
- Tu câți bani ai ? mă îtrebă el când eram după ușă.
- O capică de douazeci. Dar tu ?
- Eu ? Eu am numai zece pentru film, răspunse el răspicat. Ai văzut că sunt biscuiți din ceia ieftini la nouă capici suta de grame ? mă întrebă el zâmbind și fără să mai aștepte răspunsul meu mă îndemnă prietenos : hai să cumpărăm !
Văzând că zăbovesc cu răspunsul îmi îngrădi calea, mă privi în ochi și zise iar :
- Intri în magazin și-i zici vânzătoarei să-ți dea o sută de grame de biscuiți din cei rotunzi la nouă capici suta. Ea o să-ți întoarcă rest unsprezece din care îți rămân zece pentru film. Ai înțeles ? Hai du-te, ce mai stai ?! mă îndemnă el din nou puțin iritat și mă împinse spre ușă.
Intrai în magazin și mă apropiai cu pași timizi de tejghea. Vânzătoarea stătea ca mai-nainte deasupra caietului, bolborosea niște cifre, iși încrețea fruntea și tot scria niște semne. Într-un târziu mă întrebă fără să-și ridice ochii :
- Ce vrei băiete ? Vocea ei răsună ca un tunet în liniștea magazinului. Tresării, scoasei moneda din buzunar și i-o întinsei :
- O sută de grame de biscuiți va rog.
- De care biscuiți ? mă întrebă ea după o pauză.
- Din cei rotunzi, răspunsei cu voce tremurândă și-i arătai cu degetul spre raftul din stânga. Vânzătoarea închise caietul, luă o coală de hârtie, o răsuci în formă de con, se apropie de raft și puse în el o mână de biscuiți . După aceasta reveni la tejghea și aruncă pachetul pe cântar. Acul balanței se apropie încetișor de o sută. Eu îi întinsei din nou moneda.
- O sută ori două ? mă întrebă ea luându-mi moneda și privind-o atentă pe o parte și pe alta.
- Numai o sută. Răspunsul meu o facu să surâdă puțin, înșfăcă pachetul de pe cântar, scoase din el doi biscuiți și-i puse discret de o parte, după care răsuci pachetul la un capăt și mi-l întinse.
- Ia-le, îmi zise ea tăios, după care deschise caietul și-și bunghi din nou ochii în el. Eu stăteam locului și o priveam nedumerit. « Dar restul ? », mă întrebai în sinea mea. Genunchii începură să-mi tremure, inima să-mi bată. Vânzătoarea continua să scrie în caiet fără să mă privească. « Dar filmul ? » continuam eu să mă întreb. Începusem să respir din ce în ce mai des, atât de des că din gâtul meu ieși un murmur. Vânzătorea îmi aruncă o privire pe sub sprâncene, își încreți fruntea și mă întrebă supărată :
- Ce mai vrei ? Pleacă ! Vocea ei rasună greu ca un ordin și mă înspăimântă și mai mult. Fără să mai zăbovesc, mă răsucii pe loc și părăsii în grabă magazinul.
Afară vărul meu mă aștepta privind îndelung spre ușă. Cum numai mă văzuse ieșind, se apropie de mine.
- Ai cumpărat ? mă întrebă el nerăbdător privind pachetul și întinzând mâna spre el. Ia dă să văd ! O sută de grame ai luat ?
- Da.
- Îs cam puține pentru o sută de grame, adăugă el fără să mă privească. Desfăcu pachetul, luă un biscuit și-l băgă în gură după care îmi luă pachetul din mână și merserăm spre club. Între timp badea Ion venise și copiii care se înghesuiau lângă ușă intrau unul cîte unul în sală.
- Împrumută-mi zece capici, îl rugai când eram deja pe la colțul clubului.
- Ce ? Zece capici ? De ce ?
- Pentru film, raspunsei eu coborând vocea.
- Păi, cum adică ? întrebă el nedumerit. Câți biscuiți ai luat?
- O sută de grame răspunsei eu, după care plecai ochii și adăugai, dar nu mi-a dat rest.
- Cum adică nu ți-a dat rest ? Ia-i cerut să-ți întoarcă?
- Nu.
- Aaa, păi de-aceia nu ți ia dat, raspunse el înseninându-se, hai înapoi și o să-i ceri.
- Nu, nu vreau să merg înapoi.
- De ce ? întrebă el din nou și mai nedumerit.
- Mi-i rușine.
- Cum adică ți-i rușine? Tare prost mai ești! N-are de ce să-ți fie rușine! Te întorci înapoi la magazin, intri și-i spui să-ți dea restul de la biscuiți și gata ! Hai ! mă îndemnă el și mă trase de mânecă. Când ajunserăm la ușa magazinului mi-o deschise și mă împinse înăuntru după care o închise în urma mea. Intrai și mă oprii în loc. Vânzătoarea stătea ca mai-nainte la tejghea cu ochii în caiet. Când auzi zgomotul ușii ridică ochii spre mine și recunoscându-mă iși încruntă din nou sprâncenele :
- Ce vrei măi ? mă întrebă ea cu aceeași voce tunătoare, dar atât de amenințător de parcă mi-ar fi arătat pumnul. Genunchii începură să-mi tremure iar. Fără să-i răspund mă întoarsei repede înapoi spre ușă și ieșii în fugă din magazin. Vărul meu alergă în urma mea:
- Ți ia întors ? mă întrebă el când fu în dreptul meu.
- Nu, raspunsei gâfâind.
- De ce? Ce-a zis ?
- A zis « nu ».
- Stai un pic ! strigă el când ajunserăm din nou la colțul clubului. Nu înțeleg, de ce nu ți ia întors ?
- Nu știu. Nu mai merg la film, mă duc acasă, îi răspunsei cu amărăciune și mă întoarsei să plec.
- Da stai odată ! strigă el din nou ținându-mă de mânecă. Cum așa te duci acasă ? Ce să faci acasă ?
- Nu știu. Am să privesc « Teleenciclopedia » la români.
- Care « Teleenciclopedie »? A fost ieri!
- …Atunci am să privesc altceva.
- Ce altceva? Nu e nimic: nici la români, și nici la ruși, m-am uitat eu azi dimineață în program.
Vorbele lui nu-mi alungară amărăciunea, dar mă făcură să rămân pe loc. Știam că nu era nimic interesant la televizor, știam deasemenea că seara, mai târziu când copiii se vor întoarce în mahala vor povesti scene din film, scene interesante care le-au plăcut cel mai mult, iar mie nu-mi va rămâine decât să ascult ce vor spune ei și nu voi putea împarți acea bucurie. Gândul acesta mă întristă și mai mult. Aruncai o privire spre ușa clubului. Afară nu mai era nimeni decât badea Ion, toți copiii erau în sală deja. Amărât plecai ochii spre pamânt. Vărul meu căzu și el pe gânduri.
- Uite cum facem, îmi vorbi el într-un târziu, tu o să stai și o să m-aștepți aici, eu mă duc să-mi iau bilet și am să intru în sală. Am să aștept acolo oleacă, pe urmă am să ies afară chipurile mă duc la toaletă. Vin aici și-ți dau biletul ție, după asta mă întorc înapoi. Badea Ion o să-mi dea voie să trec pentru că o să mă recunoască. Tu o să mai aștepți aici oleacă, pe urmă vii la ușă și-i arăți biletul. Dacă te întreabă ceva, zici că ai fost să-ți cumperi biscuiți. Ai înțeles ? mă întrebă el stăruitor și fără să mai aștepte răspunsul meu îmi întinse pachetul cu biscuiți, după care se răsuci și alergă spre ușa clubului. Pe la jumătate de cale se întoarse spre mine și-mi strigă :
- Să nu mănânci biscuiți fără mine !
Îi făcui semn cu capul dându-i de înțeles că n-am să mănânc și el continuă să alerge mai departe.
Timpul trecea greu. Cu cât timpul trecea mai greu cu atât pachetul din mâinele mele devenea din ce in ce mai greu. Nu mai aveam nici o poftă de biscuiți, mă lipsiră de bucuria de-a fi în sală împreună cu prietenii mei. Îmi venea să-i arunc și să plec acasă, dar vocea vărului meu îmi răsuna în urechi : « Să nu mănânci biscuiți fără mine ! »
Într-un târziu ușa clubului se deschise, dar nu era el. Era un băiat de pe Lobodă din clasa doua. Trecu în grabă pe lângă mine și se îndreptă spre magazin. După un timp mai ieși un băiat care merse spre toaletă. În cele din urmă apăru și vărul meu. Vorbi ceva cu badea Ion, apoi o luă spre toaletă, trecu după colț, făcu înconjurul clubului și veni la locul unde eram eu.
- Na, ține ! îmi întinse el bucata de bilet de culoare albăstrie.
- Ce i-ai spus lui badea Ion ? îl întrebai îngrijorat și curios în acelaș timp.
- Nimic, zise el zâmbind, l-am întrebat dacă filmul e interesant.
- Păi, bineînțeles că e interesant.
- Știu, dar așa am vrut eu, să vorbesc un pic cu el ca să mă țină minte când mă întorc și să nu-mi ceară să-i arăt biletul. Bine, mai stai aici un pic și pe urmă să intri și tu. Să faci cum am zis eu, ai înțeles ? mă întrebă el înainte să plece. Eu îi făcui un semn de încuviințare.
Rămasei din nou singur. Priveam îndelung spre badea Ion și începu să mă prindă frica. Peste puțin timp văzui că băiatul care se întorcea de la toaletă, deschise ușa și intră în sală fără să se oprească. Știam că era timpul să merg și eu, dar nu mă puteam hotărî nicidecum. Era drumul cel mai lung, cel mai greu și cel mai chinuitor pe care îl făcusem până atunci. Peste un timp, dinspre magazin venea băiatul de pe Lobodă, avea și el un pachet de hârtie în mână. Trecu în grabă pe lângă mine îndreptându-se spre ușă. Atunci, tresării, îmi luai inima-n dinți și alergai repede după el. Îl ajunsem din urmă și mergeam alături de dânsul. Când ajunserăm lângă badea Ion băiatul se scotoci în buzunar, scoase biletul și-l arătă. Eu făcusem la fel.
- Hai treceți mai repede măi băieți, că iaca începe filmul ! ne îndemnă badea Ion pe un ton sfătuitor și mustrător în acelaș timp. Băiatul deschise ușa și intrarăm înauntru. Sala era aproape plină. Fețele vesele ale copiilor priveau nerăbdătoare spre pânza alba. Vărul meu îmi făcu semn cu mâna.
- Vino-n-coace ! strigă el.
Îmi făcui drum printre rândurile de scaune și mă așezai alături de el. Lângă noi erau și ceilalți copii din mahală. Difuzoarele bârnâiră zgomotos, luminile se stinseră, în sală se făcu liniște. Pe pânza albă apărură primele imagini. Filmul începuse.

Badea Ion intra din când în când în sală, arunca o privire în jur să vadă dacă suntem cuminți și apoi ieșea afară. Și ori de câte ori vedeam că deschide ușa mă cufundam în scaun, mă făceam mic și mă feream de ochii lui. De atunci, de fiecare data cand mergeam la film, ma feream de ochii lui.
Bade Ioane, ți-s dator cu zece « capici » pentru « Călărețul fără cap », zece « capici » care nu mi i-a întors țaca vânzătoare… Dumnezeu să-i dee sănătate, dar n-am să-i pomenesc numele – mi-i rușine.

Patinoarul

-

(Cenzurat)

31 Ianuarie 2010

Moș Tudose la nuntă

-

(Versiune cenzurată)

La o nuntă din Ciorești fusesera invitați niste oameni sărmani, oameni care aveau vreo șapte copii pe care îi creșteau cu greu. La nuntă, masa cea mare era plină cu fel și fel de bucate unele mai gustoase ca altele : salată vinigret, pulpe împlute, răcituri de porc, găini coapte în cuptor, cârnați afumați, sarmale cu carne, brânză de oi, sâr golandskii, plăcinte foi… că de-abia încăpeau farfuriile pe mese și de-abia mai țineau mesele de-atâtea mâncăruri. Sărmanul om de ici mînca, dar de colo gândea la copilașii lui pe care-i lăsase acasă cu burticile goale. De scârba bău câteva pahare de vin și in timp ce nuntașii dansau horele, bătutele si sârbele, el privea întruna la pulpele de găină grase și rumene și la cârnăciorii groși și pofticioși. Îsi aruncă o privire in jur și fără să zăbovească înșfăcă câteva pulpe dintr-o farfurie și le tixi într-un buzunar, apoi câțiva cârnați din altă farfurie și-i tixi în alt buzunar. Mai trase puțin cu ochiul și văzând că nimeni nu-l zărește își împluse și celelalte buzunare cu cârnați, plăcinte, cașcaval… pe urmă mai bău vreo două pahare de vin. Și cum stătea așa pe gânduri auzi vocea unei femei la spatele lui :
- Ce stai singur bade Tudose, ia vino-n-coace și mă joacă ! Și zicând acestea îl trage pe bietul omulean de mână în mijlocul horei, ți-l prinde de mijloc și ți-l începe a învârti și-al suci și-n stânga și-n dreapta, și-nainte și-napoi. Badea Tudose uită de necaz, prinse femeiușca de talie și începu a țopăi și a sări în sus de se mirau toți nuntașii de așa dănțuială. Când văzu că toată lumea se uită la el vru să-i uimească mai tare, se aprinse ca un foc, se făcu din nou tânăr, începu să bată din picioare și să sară în sus ca un adevărat dansator. Și cum sărea el așa, dintr-o dată începu să-i sară din buzunare și pulpele, și cârnații, și cașcavalul și plăcintele.
La început nuntașii rămaseră cu gura căscată, pe urmă, când își dădură seama despre ce-i vorba, începură să râdă și să bată din palme...