-
Cred că așa mi-a fost dat mie de la Dumnezeu, sa fiu întodeauna aproape de sufletul femeii. Pentru că de când mă țin minte, am fost mai mult între femei: femei văduve, vemei divorțate, femei fete-mari, femei-fetițe, femei măritate, femei nemăritate… Nu zic „femei tinere” sau „femei batrâne” pentru că inima unei femei e întodeauna tânără !
Și toate aceste femei obișnuiau să se întâlnească la bunică-mea Agripina. Doar ea știa cum să le împace și să le liniștească pe toate, pentru că generația ei începea de la țarul Nicolai și văzuse și trecuse prin multe și era tare de inimă. Durerea acestor femei era mare și avea un leac greu de găsit sau mai degrabă spus, aveau o durere fără leac, pentru că pricina durerii era bărbatul.
Taică-meu murise într-un accident la numai șase ani după ce se căsătorise cu maică-mea. Maică-mea, sărmana, îl plângea întruna numai cum își amintea de el :
- De ce te-a luat Dumnezeu atât de tânar și mai lasat singură? îl bocea ea. Matușa Daria de la Chișinău încerca să o linișteasca:
- Lasă, ia taci, nu mai plânge… îi spunea ea îmbrățișând-o, dar dupa puțină vreme izbucnea și ea în lacrimi și-și plângea propria soartă. - Ce folos că al meu traiește dacă m-a lăsat și a fugit cu alta în Siberia. Mătușa Liuba întorcea capul spre fereastră, își ștergea ochii cu colțul basmalei, după care se jeluia și ea:
- Iaca al meu trăiește, dar ce viață am eu cu el numai eu știu… câte le trag și câte le pățesc … în toată seara sfadă și bucluc… decât așa viață…
Mătușa Anica ieșea să plângă afară ca să n-o vadă nimeni. Mătușa Anica nu fusese niciodată maritată și mergea in grădină să-și plângă barbatul de care nu avuse parte. La toate aceste lacrimi se mai adunau și cele ale verișoarei Silvia și Jenea care își jeleau mamele. Soră-mea era micuță de tot, dar plângea și ea fără să știe de ce.
Eu, singurul bărbat între atâtea femei, stăteam pe un scăunel într-un colțișor și sub povara a atâtor lacrimi mă făcusem mic de tot, atât de mic că nici nu mă vedeam. Bunica stătea cu mâinele încrucișate pe piept și privea când la una când la alta. Le lăsa să-și verse amarul o bună bucată de vreme după care striga:
- Ia mai lăsați fa voi, nu mai plângeți atâta ! Gata, ajunge, că doar nu-i sfârșitul lumii ! De ce atâta bocet și plânset, de parcă îi îngropați azi pe toți? De ce atâta foc și pară ? Iaca eu am pierdut patru care m-au lasat cu cinci copii și i-am crescut pe toți. Rău, greu, cum a fost, dar am avut grijă de toți. Cu primul am făcut doi și pe urmă l-au luat pe front de unde nu s-a mai întors, cu nemții am mai făcut un copil, când au venit rușii l-am făcut pe al patrulea, iar pe al cincilea… aici se oprea, își rotea privirea prin cămară și văzând ca mătușa Anica nu-i, continua pe un ton mai domol, numai eu știu… După aceasta striga din nou:
Cred că așa mi-a fost dat mie de la Dumnezeu, sa fiu întodeauna aproape de sufletul femeii. Pentru că de când mă țin minte, am fost mai mult între femei: femei văduve, vemei divorțate, femei fete-mari, femei-fetițe, femei măritate, femei nemăritate… Nu zic „femei tinere” sau „femei batrâne” pentru că inima unei femei e întodeauna tânără !
Și toate aceste femei obișnuiau să se întâlnească la bunică-mea Agripina. Doar ea știa cum să le împace și să le liniștească pe toate, pentru că generația ei începea de la țarul Nicolai și văzuse și trecuse prin multe și era tare de inimă. Durerea acestor femei era mare și avea un leac greu de găsit sau mai degrabă spus, aveau o durere fără leac, pentru că pricina durerii era bărbatul.
Taică-meu murise într-un accident la numai șase ani după ce se căsătorise cu maică-mea. Maică-mea, sărmana, îl plângea întruna numai cum își amintea de el :
- De ce te-a luat Dumnezeu atât de tânar și mai lasat singură? îl bocea ea. Matușa Daria de la Chișinău încerca să o linișteasca:
- Lasă, ia taci, nu mai plânge… îi spunea ea îmbrățișând-o, dar dupa puțină vreme izbucnea și ea în lacrimi și-și plângea propria soartă. - Ce folos că al meu traiește dacă m-a lăsat și a fugit cu alta în Siberia. Mătușa Liuba întorcea capul spre fereastră, își ștergea ochii cu colțul basmalei, după care se jeluia și ea:
- Iaca al meu trăiește, dar ce viață am eu cu el numai eu știu… câte le trag și câte le pățesc … în toată seara sfadă și bucluc… decât așa viață…
Mătușa Anica ieșea să plângă afară ca să n-o vadă nimeni. Mătușa Anica nu fusese niciodată maritată și mergea in grădină să-și plângă barbatul de care nu avuse parte. La toate aceste lacrimi se mai adunau și cele ale verișoarei Silvia și Jenea care își jeleau mamele. Soră-mea era micuță de tot, dar plângea și ea fără să știe de ce.
Eu, singurul bărbat între atâtea femei, stăteam pe un scăunel într-un colțișor și sub povara a atâtor lacrimi mă făcusem mic de tot, atât de mic că nici nu mă vedeam. Bunica stătea cu mâinele încrucișate pe piept și privea când la una când la alta. Le lăsa să-și verse amarul o bună bucată de vreme după care striga:
- Ia mai lăsați fa voi, nu mai plângeți atâta ! Gata, ajunge, că doar nu-i sfârșitul lumii ! De ce atâta bocet și plânset, de parcă îi îngropați azi pe toți? De ce atâta foc și pară ? Iaca eu am pierdut patru care m-au lasat cu cinci copii și i-am crescut pe toți. Rău, greu, cum a fost, dar am avut grijă de toți. Cu primul am făcut doi și pe urmă l-au luat pe front de unde nu s-a mai întors, cu nemții am mai făcut un copil, când au venit rușii l-am făcut pe al patrulea, iar pe al cincilea… aici se oprea, își rotea privirea prin cămară și văzând ca mătușa Anica nu-i, continua pe un ton mai domol, numai eu știu… După aceasta striga din nou:
- Acuma se vorbește că vor să vină ‘mericanii, apoi să vină că-i vom primi și pe ei ! De ce nu ? Așa a fost să fie soarta Moldovei noastre, ca a unei fete mari : când la unul, când la altul. Pe urmă cobora iar vocea:
- Dar ce să ne mai văicărăm atâta, că doar n-o să întoarcem vremea înapoi. După aceasta tăcea o vreme și le privea pe rând ca să vadă ce efect au avut vorbele ei asupra lor și văzându-le oprite din plâns le lua cu altă vorbă:
-Fa voi, știți ce zic eu ? Să vă fac un izvar care să vă încălzească puțin sufletele, ca să mai uitați puțin de scârba. Și zicând acestea se apuca de trebăluit prin casă pregătind cele necesare pentru băutură invitând și pe celelalte femei să o ajute :
- Liubă, du-te și adă niște lemne să aprindem focul ; Darie, tu coboară în beci după vin ; Vale, vezi în casa mare că este niște piper negru ; voi fetelor că sunteți mai sprintene urcați in pod după zahăr. Când dădu cu ochii de mine zâmbi apoi zise: lasă că-ți gătește mâca și ție ceva, am să-ți fac un compot de mere uscate. Pe urmă veni mai aproape și-mi șopti: tu nu te scârbi și nu lua în seamă că așa suntem noi femeile, așa ne este sufletul.
După o jumătate de oră două cratițe abureau pe plită, femeile aveau câte un pahar în mână din care sorbeau în liniște fiecare cu gândurile sale. La al doilea pahar li se înroșiră obrajii, iar la al treilea maică-mea începu să cânte „ Lume, lume, soro lume ” După el urmă „Foaie verde bob năut”, apoi „Trenule mașină mică” la care se prinse și mătușa Liuba, iar la „Mai vino seara pe la noi Ionele dragă”, cântau toate …
Așezat pe scăunelul meu, priveam prin fereastră nucul mare și umbros de un verde strălucitor din fața casei, iar cântul femeilor era asemeni privighetorilor din grădina Raiului. Sufletul mi se umplea de bucurie și-n acelaș timp de un fel de tristețe – un simțământ straniu ce nu mai cunoscusem până atunci. O stare de letargie ca o adiere ușoară îmi învăluia tot corpul liberându-l de toată povara. Eram ușor, ușor, ca un puf de păpădie și-mi trecu prin minte gândul că dacă întind brațele - zbor. Mă ridicai de pe scaun cu gând să merg afară ca să-mi iau zborul de pe prispă, însă după ce făcui doi pași totul începu să se învârtă în jurul meu, mințile să mi se întunece, iar ochii să se închidă, picioarele mi se înmuiară pe loc și căzui în mijlocul cămarei întins la picioarele femeilor.
Cântul încetă pe loc, mătușa Daria scoase un țipăt asurzitor, celelalte femei o urmără toate într-un icnet de spaimă, după care maică-mea începu să plângă. În acelaș timp cineva mă apucă de umăr și mă întoarse grijuliu pe spate. Întredeschisei ochii și văzui chipul puțin uimit al bunicii. Mă privi o vreme cu atenție, pe urmă zâmbi. Se apropie de locul unde fusesem așezat, luă cana din care băusem și o duse la gură, bău din ea și zâmbi iar.
- Ce vă holbați așa ? probozi ea femeile care o priveau întrebătoare. A băut izvar bietul copil ! Apoi continuă pe acelaș ton mustrător : tot vă jeluiți că barbații așa și pe dincolo, că sunt răi. Cum să nu fie răi dacă voi iaca de un copil nu duceți grijă ? Nu credeți că-i prea mult pentru un suflet? Hai că eu, oi fi bătrână și nebună, dar voi ?
După ce spuse acestea mă luă pe brațe și se așeză pe pat, mă înveli cu pestelca și începu să mă mângâie ușurel pe cap.
- Lasă că știu eu ce este și cum este, vorbi ea din nou ca pentru dânsa. Tu te-ai scârbit puțin… Hm, înțeleg eu, inima-i mare dacă puterea-i mică, dar lasă c-o să treacă, o să dormi puțin și o să treacă.
Pentru o vreme casa se cufundă în liniște și numai șoaptele bunicii se auzeau ca un cântec de leagăn. Puțin câte puțin femeile începură să vorbească din nou, iar mai târziu să cânte. Legănat în poala bunicii închisei ochii. Grădina Raiului coborî din nou în sufletul meu și sub vraja cântecului privighetorilor adormisei.
Mă trezise zgomotul înăbușit al unui motor, un miros de cauciuc ars și un tumult de voci gălăgioase. Când deschisei ochii mai eram încă în brațele bunicii. Stăteam înghesuiți pe un scaun într-un autobus care abia gâfâia pe marginea șoselei. Aruncai o privire în jur, oamenii se vârcoleau întruna și-și tot aruncau mutre acre ba în stânga ba în dreapta.
- Te-ai trezit ? mă întrebă bunica zîmbitoare și vazându-mi ochii curioși adăugă, azi mergem la Chișinău în ospeție la mătușă-ta Daria, doar ți-am făgăduit c-am să te iau cu mine să vezi orașul. Dar văzând ca vorbele ei m-au mirat și mai mult înloc să mă bucure, întrebă din nou :
- Ce ai ? Ce-i cu tine ? Privii atent în jur, pe urma mă apropiasei încetișor de umarul ei și-i șoptii la ureche:
- Vreau să fac pipi.
- Hm, zâmbi ea înțelegătoare, asta-i altă daraveră, dar lasă că o rezolvăm noi cumva. Zicând acestea se ridică de pe scaun și începu să-și facă loc prin mulțime spre ușa din spatele autobusului trăgându-mă după ea și tot zicând oamenilor : ia face-ți oleacă de loc, vă rog, să trec cu copilul ista că are o mică nevoie !
Când ajunserăm la ușă o crăpă nițel mi-mi zise :
- Hai, scoate 'strumentu și ușurează-te. Eu o privii nedumerit, dar chipul bunicii era pe cât se poate de serios. De ce te uiți așa la mine? mă întrebă ea pe un ton sever, că doar n-am să opresc un otobus întreg pentru un copil ? Aruncai o privire în jur și văzui pe scaunul din spate două fete care se uitau la mine și chicoteau. Atunci îmi zisei că rușinea mea are temei, o privii din nou pe bunica și-i șoptii:
- Fetele celea râd…
- Păi și ce dacă râd? Bine că râd. Î-s tinere și frumoase, de ce să nu râdă ? Lasă-le să râdă ! Atunci am înțeles că nu aveam încotro.
- Liubă, du-te și adă niște lemne să aprindem focul ; Darie, tu coboară în beci după vin ; Vale, vezi în casa mare că este niște piper negru ; voi fetelor că sunteți mai sprintene urcați in pod după zahăr. Când dădu cu ochii de mine zâmbi apoi zise: lasă că-ți gătește mâca și ție ceva, am să-ți fac un compot de mere uscate. Pe urmă veni mai aproape și-mi șopti: tu nu te scârbi și nu lua în seamă că așa suntem noi femeile, așa ne este sufletul.
După o jumătate de oră două cratițe abureau pe plită, femeile aveau câte un pahar în mână din care sorbeau în liniște fiecare cu gândurile sale. La al doilea pahar li se înroșiră obrajii, iar la al treilea maică-mea începu să cânte „ Lume, lume, soro lume ” După el urmă „Foaie verde bob năut”, apoi „Trenule mașină mică” la care se prinse și mătușa Liuba, iar la „Mai vino seara pe la noi Ionele dragă”, cântau toate …
Așezat pe scăunelul meu, priveam prin fereastră nucul mare și umbros de un verde strălucitor din fața casei, iar cântul femeilor era asemeni privighetorilor din grădina Raiului. Sufletul mi se umplea de bucurie și-n acelaș timp de un fel de tristețe – un simțământ straniu ce nu mai cunoscusem până atunci. O stare de letargie ca o adiere ușoară îmi învăluia tot corpul liberându-l de toată povara. Eram ușor, ușor, ca un puf de păpădie și-mi trecu prin minte gândul că dacă întind brațele - zbor. Mă ridicai de pe scaun cu gând să merg afară ca să-mi iau zborul de pe prispă, însă după ce făcui doi pași totul începu să se învârtă în jurul meu, mințile să mi se întunece, iar ochii să se închidă, picioarele mi se înmuiară pe loc și căzui în mijlocul cămarei întins la picioarele femeilor.
Cântul încetă pe loc, mătușa Daria scoase un țipăt asurzitor, celelalte femei o urmără toate într-un icnet de spaimă, după care maică-mea începu să plângă. În acelaș timp cineva mă apucă de umăr și mă întoarse grijuliu pe spate. Întredeschisei ochii și văzui chipul puțin uimit al bunicii. Mă privi o vreme cu atenție, pe urmă zâmbi. Se apropie de locul unde fusesem așezat, luă cana din care băusem și o duse la gură, bău din ea și zâmbi iar.
- Ce vă holbați așa ? probozi ea femeile care o priveau întrebătoare. A băut izvar bietul copil ! Apoi continuă pe acelaș ton mustrător : tot vă jeluiți că barbații așa și pe dincolo, că sunt răi. Cum să nu fie răi dacă voi iaca de un copil nu duceți grijă ? Nu credeți că-i prea mult pentru un suflet? Hai că eu, oi fi bătrână și nebună, dar voi ?
După ce spuse acestea mă luă pe brațe și se așeză pe pat, mă înveli cu pestelca și începu să mă mângâie ușurel pe cap.
- Lasă că știu eu ce este și cum este, vorbi ea din nou ca pentru dânsa. Tu te-ai scârbit puțin… Hm, înțeleg eu, inima-i mare dacă puterea-i mică, dar lasă c-o să treacă, o să dormi puțin și o să treacă.
Pentru o vreme casa se cufundă în liniște și numai șoaptele bunicii se auzeau ca un cântec de leagăn. Puțin câte puțin femeile începură să vorbească din nou, iar mai târziu să cânte. Legănat în poala bunicii închisei ochii. Grădina Raiului coborî din nou în sufletul meu și sub vraja cântecului privighetorilor adormisei.
Mă trezise zgomotul înăbușit al unui motor, un miros de cauciuc ars și un tumult de voci gălăgioase. Când deschisei ochii mai eram încă în brațele bunicii. Stăteam înghesuiți pe un scaun într-un autobus care abia gâfâia pe marginea șoselei. Aruncai o privire în jur, oamenii se vârcoleau întruna și-și tot aruncau mutre acre ba în stânga ba în dreapta.
- Te-ai trezit ? mă întrebă bunica zîmbitoare și vazându-mi ochii curioși adăugă, azi mergem la Chișinău în ospeție la mătușă-ta Daria, doar ți-am făgăduit c-am să te iau cu mine să vezi orașul. Dar văzând ca vorbele ei m-au mirat și mai mult înloc să mă bucure, întrebă din nou :
- Ce ai ? Ce-i cu tine ? Privii atent în jur, pe urma mă apropiasei încetișor de umarul ei și-i șoptii la ureche:
- Vreau să fac pipi.
- Hm, zâmbi ea înțelegătoare, asta-i altă daraveră, dar lasă că o rezolvăm noi cumva. Zicând acestea se ridică de pe scaun și începu să-și facă loc prin mulțime spre ușa din spatele autobusului trăgându-mă după ea și tot zicând oamenilor : ia face-ți oleacă de loc, vă rog, să trec cu copilul ista că are o mică nevoie !
Când ajunserăm la ușă o crăpă nițel mi-mi zise :
- Hai, scoate 'strumentu și ușurează-te. Eu o privii nedumerit, dar chipul bunicii era pe cât se poate de serios. De ce te uiți așa la mine? mă întrebă ea pe un ton sever, că doar n-am să opresc un otobus întreg pentru un copil ? Aruncai o privire în jur și văzui pe scaunul din spate două fete care se uitau la mine și chicoteau. Atunci îmi zisei că rușinea mea are temei, o privii din nou pe bunica și-i șoptii:
- Fetele celea râd…
- Păi și ce dacă râd? Bine că râd. Î-s tinere și frumoase, de ce să nu râdă ? Lasă-le să râdă ! Atunci am înțeles că nu aveam încotro.
Și uite așa, în zâmbetul acelor fete frumoase și cu bunica în spatele meu sfințisem drumul care lega satul nostru de capitala țării, drumul care mai târziu avea să devină drumul străinătății, blestematul drum al pribegirilor, drumul care avea să mă ducă la ruși, la nemți și la ‘mericani, drumul care avea să mă înstrăineze de nucul umbros din fața casei, de vorba blândă a bunicii și de minunatul cânt al privighetorilor…
