Filmul

-

Duminica e o zi sfântă. Pentru mine, Duminica era cea mai frumoasă zi a săptămânii : nu mergeam la școală și nici nu aveam treburi de făcut acasă, pentru că Duminică e ziua Domnului si nu se lucrează. Însă ceea ce mă bucura cel mai mult în acea zi era filmul pentru copii de la ora șapte la clubul din centrul satului. Noi, copiii, îl așteptam cu nerăbdare o săptămână întreagă. Duminică, încă pe la orele cinci ne înghesuiam cu toții la ușa clubului și priveam când în Jos, când în Sus : în Jos de unde trebuia să vină badea Ion să ne dea bilete, în Sus de unde trebuia să vină badea Nicu să învârtă pelicula și să dea drumul la film. Într-o Duminică ca aceasta împreună cu mai mulți prieteni și copii din mahala așteptam nerăbdători filmul. Se vede că atât badea Ion cât și badea Nicu aveau mai multe treburi pe acasă pentru că era trecut de șapte și ei tot nu mai veneau. De atâta așteptare vărului meu i se facu foame și-mi zice :
- Hai pe la magazin să vedem ce mai este ! Trebuie să vă spun că vărul meu era băiatul cel mai isteț din tot neamul. Dacă nu se căsătorea devreme și făcea puțină carte ajungea un mare financiar sau politician, oameni din cei care acum sunt la modă...

Intrarăm în magazin. Nu era nimeni, liniște, doar două muște zumzăiau alene încolo și încoace pe vitrina frigiderului. Vânzătoarea stătea cu nasul într-un caiet jerpelit și-și făcea niște socoteli, ne aruncă o scurtă privire după care iși bunghi din nou ochii în caiet. Vărul meu trecu o dată cu vederea prin tot magazinul după care îmi făcu semn să ieșim afară :
- Tu câți bani ai ? mă îtrebă el când eram după ușă.
- O capică de douazeci. Dar tu ?
- Eu ? Eu am numai zece pentru film, răspunse el răspicat. Ai văzut că sunt biscuiți din ceia ieftini la nouă capici suta de grame ? mă întrebă el zâmbind și fără să mai aștepte răspunsul meu mă îndemnă prietenos : hai să cumpărăm !
Văzând că zăbovesc cu răspunsul îmi îngrădi calea, mă privi în ochi și zise iar :
- Intri în magazin și-i zici vânzătoarei să-ți dea o sută de grame de biscuiți din cei rotunzi la nouă capici suta. Ea o să-ți întoarcă rest unsprezece din care îți rămân zece pentru film. Ai înțeles ? Hai du-te, ce mai stai ?! mă îndemnă el din nou puțin iritat și mă împinse spre ușă.
Intrai în magazin și mă apropiai cu pași timizi de tejghea. Vânzătoarea stătea ca mai-nainte deasupra caietului, bolborosea niște cifre, iși încrețea fruntea și tot scria niște semne. Într-un târziu mă întrebă fără să-și ridice ochii :
- Ce vrei băiete ? Vocea ei răsună ca un tunet în liniștea magazinului. Tresării, scoasei moneda din buzunar și i-o întinsei :
- O sută de grame de biscuiți va rog.
- De care biscuiți ? mă întrebă ea după o pauză.
- Din cei rotunzi, răspunsei cu voce tremurândă și-i arătai cu degetul spre raftul din stânga. Vânzătoarea închise caietul, luă o coală de hârtie, o răsuci în formă de con, se apropie de raft și puse în el o mână de biscuiți . După aceasta reveni la tejghea și aruncă pachetul pe cântar. Acul balanței se apropie încetișor de o sută. Eu îi întinsei din nou moneda.
- O sută ori două ? mă întrebă ea luându-mi moneda și privind-o atentă pe o parte și pe alta.
- Numai o sută. Răspunsul meu o facu să surâdă puțin, înșfăcă pachetul de pe cântar, scoase din el doi biscuiți și-i puse discret de o parte, după care răsuci pachetul la un capăt și mi-l întinse.
- Ia-le, îmi zise ea tăios, după care deschise caietul și-și bunghi din nou ochii în el. Eu stăteam locului și o priveam nedumerit. « Dar restul ? », mă întrebai în sinea mea. Genunchii începură să-mi tremure, inima să-mi bată. Vânzătoarea continua să scrie în caiet fără să mă privească. « Dar filmul ? » continuam eu să mă întreb. Începusem să respir din ce în ce mai des, atât de des că din gâtul meu ieși un murmur. Vânzătorea îmi aruncă o privire pe sub sprâncene, își încreți fruntea și mă întrebă supărată :
- Ce mai vrei ? Pleacă ! Vocea ei rasună greu ca un ordin și mă înspăimântă și mai mult. Fără să mai zăbovesc, mă răsucii pe loc și părăsii în grabă magazinul.
Afară vărul meu mă aștepta privind îndelung spre ușă. Cum numai mă văzuse ieșind, se apropie de mine.
- Ai cumpărat ? mă întrebă el nerăbdător privind pachetul și întinzând mâna spre el. Ia dă să văd ! O sută de grame ai luat ?
- Da.
- Îs cam puține pentru o sută de grame, adăugă el fără să mă privească. Desfăcu pachetul, luă un biscuit și-l băgă în gură după care îmi luă pachetul din mână și merserăm spre club. Între timp badea Ion venise și copiii care se înghesuiau lângă ușă intrau unul cîte unul în sală.
- Împrumută-mi zece capici, îl rugai când eram deja pe la colțul clubului.
- Ce ? Zece capici ? De ce ?
- Pentru film, raspunsei eu coborând vocea.
- Păi, cum adică ? întrebă el nedumerit. Câți biscuiți ai luat?
- O sută de grame răspunsei eu, după care plecai ochii și adăugai, dar nu mi-a dat rest.
- Cum adică nu ți-a dat rest ? Ia-i cerut să-ți întoarcă?
- Nu.
- Aaa, păi de-aceia nu ți ia dat, raspunse el înseninându-se, hai înapoi și o să-i ceri.
- Nu, nu vreau să merg înapoi.
- De ce ? întrebă el din nou și mai nedumerit.
- Mi-i rușine.
- Cum adică ți-i rușine? Tare prost mai ești! N-are de ce să-ți fie rușine! Te întorci înapoi la magazin, intri și-i spui să-ți dea restul de la biscuiți și gata ! Hai ! mă îndemnă el și mă trase de mânecă. Când ajunserăm la ușa magazinului mi-o deschise și mă împinse înăuntru după care o închise în urma mea. Intrai și mă oprii în loc. Vânzătoarea stătea ca mai-nainte la tejghea cu ochii în caiet. Când auzi zgomotul ușii ridică ochii spre mine și recunoscându-mă iși încruntă din nou sprâncenele :
- Ce vrei măi ? mă întrebă ea cu aceeași voce tunătoare, dar atât de amenințător de parcă mi-ar fi arătat pumnul. Genunchii începură să-mi tremure iar. Fără să-i răspund mă întoarsei repede înapoi spre ușă și ieșii în fugă din magazin. Vărul meu alergă în urma mea:
- Ți ia întors ? mă întrebă el când fu în dreptul meu.
- Nu, raspunsei gâfâind.
- De ce? Ce-a zis ?
- A zis « nu ».
- Stai un pic ! strigă el când ajunserăm din nou la colțul clubului. Nu înțeleg, de ce nu ți ia întors ?
- Nu știu. Nu mai merg la film, mă duc acasă, îi răspunsei cu amărăciune și mă întoarsei să plec.
- Da stai odată ! strigă el din nou ținându-mă de mânecă. Cum așa te duci acasă ? Ce să faci acasă ?
- Nu știu. Am să privesc « Teleenciclopedia » la români.
- Care « Teleenciclopedie »? A fost ieri!
- …Atunci am să privesc altceva.
- Ce altceva? Nu e nimic: nici la români, și nici la ruși, m-am uitat eu azi dimineață în program.
Vorbele lui nu-mi alungară amărăciunea, dar mă făcură să rămân pe loc. Știam că nu era nimic interesant la televizor, știam deasemenea că seara, mai târziu când copiii se vor întoarce în mahala vor povesti scene din film, scene interesante care le-au plăcut cel mai mult, iar mie nu-mi va rămâine decât să ascult ce vor spune ei și nu voi putea împarți acea bucurie. Gândul acesta mă întristă și mai mult. Aruncai o privire spre ușa clubului. Afară nu mai era nimeni decât badea Ion, toți copiii erau în sală deja. Amărât plecai ochii spre pamânt. Vărul meu căzu și el pe gânduri.
- Uite cum facem, îmi vorbi el într-un târziu, tu o să stai și o să m-aștepți aici, eu mă duc să-mi iau bilet și am să intru în sală. Am să aștept acolo oleacă, pe urmă am să ies afară chipurile mă duc la toaletă. Vin aici și-ți dau biletul ție, după asta mă întorc înapoi. Badea Ion o să-mi dea voie să trec pentru că o să mă recunoască. Tu o să mai aștepți aici oleacă, pe urmă vii la ușă și-i arăți biletul. Dacă te întreabă ceva, zici că ai fost să-ți cumperi biscuiți. Ai înțeles ? mă întrebă el stăruitor și fără să mai aștepte răspunsul meu îmi întinse pachetul cu biscuiți, după care se răsuci și alergă spre ușa clubului. Pe la jumătate de cale se întoarse spre mine și-mi strigă :
- Să nu mănânci biscuiți fără mine !
Îi făcui semn cu capul dându-i de înțeles că n-am să mănânc și el continuă să alerge mai departe.
Timpul trecea greu. Cu cât timpul trecea mai greu cu atât pachetul din mâinele mele devenea din ce in ce mai greu. Nu mai aveam nici o poftă de biscuiți, mă lipsiră de bucuria de-a fi în sală împreună cu prietenii mei. Îmi venea să-i arunc și să plec acasă, dar vocea vărului meu îmi răsuna în urechi : « Să nu mănânci biscuiți fără mine ! »
Într-un târziu ușa clubului se deschise, dar nu era el. Era un băiat de pe Lobodă din clasa doua. Trecu în grabă pe lângă mine și se îndreptă spre magazin. După un timp mai ieși un băiat care merse spre toaletă. În cele din urmă apăru și vărul meu. Vorbi ceva cu badea Ion, apoi o luă spre toaletă, trecu după colț, făcu înconjurul clubului și veni la locul unde eram eu.
- Na, ține ! îmi întinse el bucata de bilet de culoare albăstrie.
- Ce i-ai spus lui badea Ion ? îl întrebai îngrijorat și curios în acelaș timp.
- Nimic, zise el zâmbind, l-am întrebat dacă filmul e interesant.
- Păi, bineînțeles că e interesant.
- Știu, dar așa am vrut eu, să vorbesc un pic cu el ca să mă țină minte când mă întorc și să nu-mi ceară să-i arăt biletul. Bine, mai stai aici un pic și pe urmă să intri și tu. Să faci cum am zis eu, ai înțeles ? mă întrebă el înainte să plece. Eu îi făcui un semn de încuviințare.
Rămasei din nou singur. Priveam îndelung spre badea Ion și începu să mă prindă frica. Peste puțin timp văzui că băiatul care se întorcea de la toaletă, deschise ușa și intră în sală fără să se oprească. Știam că era timpul să merg și eu, dar nu mă puteam hotărî nicidecum. Era drumul cel mai lung, cel mai greu și cel mai chinuitor pe care îl făcusem până atunci. Peste un timp, dinspre magazin venea băiatul de pe Lobodă, avea și el un pachet de hârtie în mână. Trecu în grabă pe lângă mine îndreptându-se spre ușă. Atunci, tresării, îmi luai inima-n dinți și alergai repede după el. Îl ajunsem din urmă și mergeam alături de dânsul. Când ajunserăm lângă badea Ion băiatul se scotoci în buzunar, scoase biletul și-l arătă. Eu făcusem la fel.
- Hai treceți mai repede măi băieți, că iaca începe filmul ! ne îndemnă badea Ion pe un ton sfătuitor și mustrător în acelaș timp. Băiatul deschise ușa și intrarăm înauntru. Sala era aproape plină. Fețele vesele ale copiilor priveau nerăbdătoare spre pânza alba. Vărul meu îmi făcu semn cu mâna.
- Vino-n-coace ! strigă el.
Îmi făcui drum printre rândurile de scaune și mă așezai alături de el. Lângă noi erau și ceilalți copii din mahală. Difuzoarele bârnâiră zgomotos, luminile se stinseră, în sală se făcu liniște. Pe pânza albă apărură primele imagini. Filmul începuse.

Badea Ion intra din când în când în sală, arunca o privire în jur să vadă dacă suntem cuminți și apoi ieșea afară. Și ori de câte ori vedeam că deschide ușa mă cufundam în scaun, mă făceam mic și mă feream de ochii lui. De atunci, de fiecare data cand mergeam la film, ma feream de ochii lui.
Bade Ioane, ți-s dator cu zece « capici » pentru « Călărețul fără cap », zece « capici » care nu mi i-a întors țaca vânzătoare… Dumnezeu să-i dee sănătate, dar n-am să-i pomenesc numele – mi-i rușine.

Patinoarul

-

(Cenzurat)

31 Ianuarie 2010

Moș Tudose la nuntă

-

(Versiune cenzurată)

La o nuntă din Ciorești fusesera invitați niste oameni sărmani, oameni care aveau vreo șapte copii pe care îi creșteau cu greu. La nuntă, masa cea mare era plină cu fel și fel de bucate unele mai gustoase ca altele : salată vinigret, pulpe împlute, răcituri de porc, găini coapte în cuptor, cârnați afumați, sarmale cu carne, brânză de oi, sâr golandskii, plăcinte foi… că de-abia încăpeau farfuriile pe mese și de-abia mai țineau mesele de-atâtea mâncăruri. Sărmanul om de ici mînca, dar de colo gândea la copilașii lui pe care-i lăsase acasă cu burticile goale. De scârba bău câteva pahare de vin și in timp ce nuntașii dansau horele, bătutele si sârbele, el privea întruna la pulpele de găină grase și rumene și la cârnăciorii groși și pofticioși. Îsi aruncă o privire in jur și fără să zăbovească înșfăcă câteva pulpe dintr-o farfurie și le tixi într-un buzunar, apoi câțiva cârnați din altă farfurie și-i tixi în alt buzunar. Mai trase puțin cu ochiul și văzând că nimeni nu-l zărește își împluse și celelalte buzunare cu cârnați, plăcinte, cașcaval… pe urmă mai bău vreo două pahare de vin. Și cum stătea așa pe gânduri auzi vocea unei femei la spatele lui :
- Ce stai singur bade Tudose, ia vino-n-coace și mă joacă ! Și zicând acestea îl trage pe bietul omulean de mână în mijlocul horei, ți-l prinde de mijloc și ți-l începe a învârti și-al suci și-n stânga și-n dreapta, și-nainte și-napoi. Badea Tudose uită de necaz, prinse femeiușca de talie și începu a țopăi și a sări în sus de se mirau toți nuntașii de așa dănțuială. Când văzu că toată lumea se uită la el vru să-i uimească mai tare, se aprinse ca un foc, se făcu din nou tânăr, începu să bată din picioare și să sară în sus ca un adevărat dansator. Și cum sărea el așa, dintr-o dată începu să-i sară din buzunare și pulpele, și cârnații, și cașcavalul și plăcintele.
La început nuntașii rămaseră cu gura căscată, pe urmă, când își dădură seama despre ce-i vorba, începură să râdă și să bată din palme...

Izvarul

-

Cred că așa mi-a fost dat mie de la Dumnezeu, sa fiu întodeauna aproape de sufletul femeii. Pentru că de când mă țin minte, am fost mai mult între femei: femei văduve, vemei divorțate, femei fete-mari, femei-fetițe, femei măritate, femei nemăritate… Nu zic „femei tinere” sau „femei batrâne” pentru că inima unei femei e întodeauna tânără !
Și toate aceste femei obișnuiau să se întâlnească la bunică-mea Agripina. Doar ea știa cum să le împace și să le liniștească pe toate, pentru că generația ei începea de la țarul Nicolai și văzuse și trecuse prin multe și era tare de inimă. Durerea acestor femei era mare și avea un leac greu de găsit sau mai degrabă spus, aveau o durere fără leac, pentru că pricina durerii era bărbatul.
Taică-meu murise într-un accident la numai șase ani după ce se căsătorise cu maică-mea. Maică-mea, sărmana, îl plângea întruna numai cum își amintea de el :
- De ce te-a luat Dumnezeu atât de tânar și mai lasat singură? îl bocea ea. Matușa Daria de la Chișinău încerca să o linișteasca:
- Lasă, ia taci, nu mai plânge… îi spunea ea îmbrățișând-o, dar dupa puțină vreme izbucnea și ea în lacrimi și-și plângea propria soartă. - Ce folos că al meu traiește dacă m-a lăsat și a fugit cu alta în Siberia. Mătușa Liuba întorcea capul spre fereastră, își ștergea ochii cu colțul basmalei, după care se jeluia și ea:
- Iaca al meu trăiește, dar ce viață am eu cu el numai eu știu… câte le trag și câte le pățesc … în toată seara sfadă și bucluc… decât așa viață…
Mătușa Anica ieșea să plângă afară ca să n-o vadă nimeni. Mătușa Anica nu fusese niciodată maritată și mergea in grădină să-și plângă barbatul de care nu avuse parte. La toate aceste lacrimi se mai adunau și cele ale verișoarei Silvia și Jenea care își jeleau mamele. Soră-mea era micuță de tot, dar plângea și ea fără să știe de ce.
Eu, singurul bărbat între atâtea femei, stăteam pe un scăunel într-un colțișor și sub povara a atâtor lacrimi mă făcusem mic de tot, atât de mic că nici nu mă vedeam. Bunica stătea cu mâinele încrucișate pe piept și privea când la una când la alta. Le lăsa să-și verse amarul o bună bucată de vreme după care striga:
- Ia mai lăsați fa voi, nu mai plângeți atâta ! Gata, ajunge, că doar nu-i sfârșitul lumii ! De ce atâta bocet și plânset, de parcă îi îngropați azi pe toți? De ce atâta foc și pară ? Iaca eu am pierdut patru care m-au lasat cu cinci copii și i-am crescut pe toți. Rău, greu, cum a fost, dar am avut grijă de toți. Cu primul am făcut doi și pe urmă l-au luat pe front de unde nu s-a mai întors, cu nemții am mai făcut un copil, când au venit rușii l-am făcut pe al patrulea, iar pe al cincilea… aici se oprea, își rotea privirea prin cămară și văzând ca mătușa Anica nu-i, continua pe un ton mai domol, numai eu știu… După aceasta striga din nou:

- Acuma se vorbește că vor să vină ‘mericanii, apoi să vină că-i vom primi și pe ei ! De ce nu ? Așa a fost să fie soarta Moldovei noastre, ca a unei fete mari : când la unul, când la altul. Pe urmă cobora iar vocea:

- Dar ce să ne mai văicărăm atâta, că doar n-o să întoarcem vremea înapoi. După aceasta tăcea o vreme și le privea pe rând ca să vadă ce efect au avut vorbele ei asupra lor și văzându-le oprite din plâns le lua cu altă vorbă:

-Fa voi, știți ce zic eu ? Să vă fac un izvar care să vă încălzească puțin sufletele, ca să mai uitați puțin de scârba. Și zicând acestea se apuca de trebăluit prin casă pregătind cele necesare pentru băutură invitând și pe celelalte femei să o ajute :
- Liubă, du-te și adă niște lemne să aprindem focul ; Darie, tu coboară în beci după vin ; Vale, vezi în casa mare că este niște piper negru ; voi fetelor că sunteți mai sprintene urcați in pod după zahăr. Când dădu cu ochii de mine zâmbi apoi zise: lasă că-ți gătește mâca și ție ceva, am să-ți fac un compot de mere uscate. Pe urmă veni mai aproape și-mi șopti: tu nu te scârbi și nu lua în seamă că așa suntem noi femeile, așa ne este sufletul.

După o jumătate de oră două cratițe abureau pe plită, femeile aveau câte un pahar în mână din care sorbeau în liniște fiecare cu gândurile sale. La al doilea pahar li se înroșiră obrajii, iar la al treilea maică-mea începu să cânte „ Lume, lume, soro lume ” După el urmă „Foaie verde bob năut”, apoi „Trenule mașină mică” la care se prinse și mătușa Liuba, iar la „Mai vino seara pe la noi Ionele dragă”, cântau toate …
Așezat pe scăunelul meu, priveam prin fereastră nucul mare și umbros de un verde strălucitor din fața casei, iar cântul femeilor era asemeni privighetorilor din grădina Raiului. Sufletul mi se umplea de bucurie și-n acelaș timp de un fel de tristețe – un simțământ straniu ce nu mai cunoscusem până atunci. O stare de letargie ca o adiere ușoară îmi învăluia tot corpul liberându-l de toată povara. Eram ușor, ușor, ca un puf de păpădie și-mi trecu prin minte gândul că dacă întind brațele - zbor. Mă ridicai de pe scaun cu gând să merg afară ca să-mi iau zborul de pe prispă, însă după ce făcui doi pași totul începu să se învârtă în jurul meu, mințile să mi se întunece, iar ochii să se închidă, picioarele mi se înmuiară pe loc și căzui în mijlocul cămarei întins la picioarele femeilor.
Cântul încetă pe loc, mătușa Daria scoase un țipăt asurzitor, celelalte femei o urmără toate într-un icnet de spaimă, după care maică-mea începu să plângă. În acelaș timp cineva mă apucă de umăr și mă întoarse grijuliu pe spate. Întredeschisei ochii și văzui chipul puțin uimit al bunicii. Mă privi o vreme cu atenție, pe urmă zâmbi. Se apropie de locul unde fusesem așezat, luă cana din care băusem și o duse la gură, bău din ea și zâmbi iar.
- Ce vă holbați așa ? probozi ea femeile care o priveau întrebătoare. A băut izvar bietul copil ! Apoi continuă pe acelaș ton mustrător : tot vă jeluiți că barbații așa și pe dincolo, că sunt răi. Cum să nu fie răi dacă voi iaca de un copil nu duceți grijă ? Nu credeți că-i prea mult pentru un suflet? Hai că eu, oi fi bătrână și nebună, dar voi ?
După ce spuse acestea mă luă pe brațe și se așeză pe pat, mă înveli cu pestelca și începu să mă mângâie ușurel pe cap.
- Lasă că știu eu ce este și cum este, vorbi ea din nou ca pentru dânsa. Tu te-ai scârbit puțin… Hm, înțeleg eu, inima-i mare dacă puterea-i mică, dar lasă c-o să treacă, o să dormi puțin și o să treacă.
Pentru o vreme casa se cufundă în liniște și numai șoaptele bunicii se auzeau ca un cântec de leagăn. Puțin câte puțin femeile începură să vorbească din nou, iar mai târziu să cânte. Legănat în poala bunicii închisei ochii. Grădina Raiului coborî din nou în sufletul meu și sub vraja cântecului privighetorilor adormisei.

Mă trezise zgomotul înăbușit al unui motor, un miros de cauciuc ars și un tumult de voci gălăgioase. Când deschisei ochii mai eram încă în brațele bunicii. Stăteam înghesuiți pe un scaun într-un autobus care abia gâfâia pe marginea șoselei. Aruncai o privire în jur, oamenii se vârcoleau întruna și-și tot aruncau mutre acre ba în stânga ba în dreapta.
- Te-ai trezit ? mă întrebă bunica zîmbitoare și vazându-mi ochii curioși adăugă, azi mergem la Chișinău în ospeție la mătușă-ta Daria, doar ți-am făgăduit c-am să te iau cu mine să vezi orașul. Dar văzând ca vorbele ei m-au mirat și mai mult înloc să mă bucure, întrebă din nou :
- Ce ai ? Ce-i cu tine ? Privii atent în jur, pe urma mă apropiasei încetișor de umarul ei și-i șoptii la ureche:
- Vreau să fac pipi.
- Hm, zâmbi ea înțelegătoare, asta-i altă daraveră, dar lasă că o rezolvăm noi cumva. Zicând acestea se ridică de pe scaun și începu să-și facă loc prin mulțime spre ușa din spatele autobusului trăgându-mă după ea și tot zicând oamenilor : ia face-ți oleacă de loc, vă rog, să trec cu copilul ista că are o mică nevoie !
Când ajunserăm la ușă o crăpă nițel mi-mi zise :
- Hai, scoate 'strumentu și ușurează-te. Eu o privii nedumerit, dar chipul bunicii era pe cât se poate de serios. De ce te uiți așa la mine? mă întrebă ea pe un ton sever, că doar n-am să opresc un otobus întreg pentru un copil ? Aruncai o privire în jur și văzui pe scaunul din spate două fete care se uitau la mine și chicoteau. Atunci îmi zisei că rușinea mea are temei, o privii din nou pe bunica și-i șoptii:
- Fetele celea râd…
- Păi și ce dacă râd? Bine că râd. Î-s tinere și frumoase, de ce să nu râdă ? Lasă-le să râdă ! Atunci am înțeles că nu aveam încotro.

Și uite așa, în zâmbetul acelor fete frumoase și cu bunica în spatele meu sfințisem drumul care lega satul nostru de capitala țării, drumul care mai târziu avea să devină drumul străinătății, blestematul drum al pribegirilor, drumul care avea să mă ducă la ruși, la nemți și la ‘mericani, drumul care avea să mă înstrăineze de nucul umbros din fața casei, de vorba blândă a bunicii și de minunatul cânt al privighetorilor…

Balonul

-

La magazinul din centrul satului au adus baloane. Vestea se răspândi ca un fulger printre copii și ajunse până pe Imaș, în mahala lui Lica. Spre seară, de la Colțul lui Pălincă și până la Fântâna din Sus drumul era plin cu baloane. Erau de toate culorile și zburau ca fluturii în toate părțile. Doar atunci când trecea vreo căruță sau vreun tractor fiecare își prindea balonul așteptând cu nerăbdare să se libereze drumul după care țipetele de bucurie începeau din nou. Lică stătea rezemat de portița bunicii și privea cu ochi jucăuși spectacolul din drum.
- Prinde-l! Aruncă-l în sus! Ai văzut cum zboară?! strigau copiii trecând în goană prin fața lui. Lică privea în urma lor cu duioșie. Inima î-i bătea în piept și-l îndemna să alerge după ei, să sară în sus și să strige împreună cu ei, însă nu avea balon. Regula jocului prevedea doar participanți cu balon, iar Lică nu avea. Aștepta cu nerăbdare când se va întoarce bunică acasă să-i ceară o monedă ca să-și cumpere și el unul.
Spre seară, când se lăsă amurgul copiii se împrăștiară toți pe la casele lor și drumul rămase pustiu. Lică privea în susul drumului pe unde trebuia să vină bunică-sa de la câmp. Începură să cânte chiriecii și pe ici, colo la vecini se auzea câte o poartă zăvorându-se, câte o ușă care se închide. Într-un târziu o siluetă apăru în vârful dealului. Lică recunoscu mersul puțin legănat al bunicii care ducea traista pe un umăr și sapa pe celălalt. Cum numai o zări alergă spre ea și când îi ajunse în față zise bucuros:
- Dă să te ajut! Bătrâna îi întinse sapa fără să spună nimic. Coborâră drumul încet, în liniște. Lică aștepta cu nerăbdare ca bunica să-l întrebe ceva, astfel va putea să lege vorbă cu ea și să-i împărtășească noutatea. Bătrâna nu spunea nimic și doar când ajunseră lângă casă îl întrebă:
- De ce stai sigur în drum până la ora asta? Atunci Lică vru să-i povestească bunicii noutatea cu baloanele, să-i spună că erau de toate culorile, că aveau toți copiii și să-i ceara o monedă ca să-și cumpere și el măcar unul. Însă, când ridică ochii spre ea văzu că avea chipul obosit, că respira din greu și atunci zise doar:
- Te așteptam.

Toată seara căută un moment propice ca să-i împărtășească gândul, dar bătrâna părea abătută și atunci se hotărî să aștepte până dimineață. Adormise cu greu. Până târziu în fața ochilor îi apăreau baloane de toate culorile, iar în urechi îi răsunau strigătele vesele ale copiilor: „Prinde-l! Aruncă-l în sus! Ai văzut cum zboară?!„
Dimineața se trezi la primul zgomot, se îmbrăcă repede și ieși afară. Bunica era lângă cotlon și-și pregătea în traistă merindele pentru câmp. Când îl văzu îl întrebă mirată:
- De ce te-ai trezit atât de dimineață? Lică se apropie de ea și-i ceru cu o voce blândă:
- Bunică, dă-mi te rog o monedă.
- Ce? O monedă? întrebă ea și mai mirată. Pentru ce-ți trebuie? Lică respiră adânc și vru să-i înșire întreaga povestire a jocului cu baloanele însă bunica se pregătea să plece deja și de frică ca să nu o piardă zise în pripă:
- Să-mi iau un balon.
- Un balon? Bătrâna făcu un gest cu mâna a nepăsare și adăugă, prostii! după care își luă traista și sapa ca să plece.
- Te rog bunico, te rog, doar o mică monedă, îi ceru Lică din nou cu voce tremurândă.
- N-am de unde, răspunse bătrâna pe un ton sec, după care adăugă, ai mâncarea pe plită și mămăliga pe cotruță învelită într-un prosop, eu vin deseară pe la asfințitul soarelui, și se îndreptă cu pași grăbiți spre portiță. Lică nu putea să creadă cele auzite, era atât de uimit de răspunsul bunicii că nici nu găsea cuvinte să vorbească. Alergă în urma ei și când o văzu lângă portiță își trase aer în piept și rosti din nou:
- Te rog bunico... toți copiii au, numai eu nu am... doar o mică monedă. Înainte să închidă portița bătrâna îi aruncă o privire. Copilul avea fața tristă și ochii în lacrimi. Bătrâna ezită puțin, apoi puse traista jos, coborî mâna în buzunar, scotoci în el o vreme, scoase o monedă și i-o întinse. Lică privi moneda în palmă, ridică ochii mirați și zise:
- Dar... e ruginită...
- Păi nu am alta, răspunse bătrâna și adăugă, am găsit-o pe câmp, tu curăț-o, că nu ai altceva nimic de făcut, după care își luă din nou traista pe umăr și plecă cu pași grăbiți urcând drumul spre câmpie.
Toată dimineața Lică se osteni să-și curățe moneda. Mai întâi încercă să o șterga cu un prosop vechi, dar nu reuși decât să-i dea o culoare mai aprinsă ruginii. Atunci se urcă în podul casei unde găsi o bucată de pâslă de care o frecă îndelung pe toate părțile. Se chinui multă vreme și într-un târziu reuși să-i dea un luciu gravurei. Marginile erau albe și i se putea ușor citi valoarea. Era una de douăzeci, putea să-și cumpere cinci baloane pe ea. Lică era bucuros. Sări iute din pod, intră în casă și-și schimbă cămașa, după care încuie ușa și alergă într-un suflet la magazin. Aici coada nu era mare, erau doar câteva bătrâne în fața lui, dar totuși a trebuit să aștepte ceva timp deorece femeile erau dornice de pălăvrăgeală și nu se lăsau duse de lângă tejghea. În urma lui se mai iviră câțiva copii care ocupară rând și stăteau și ei cu ochii ațintiți spre tejghea. Din vorbele lor Lică își dădu seama că veniră și ei să-și cumpere baloane. Într-un târziu îl ajunse rândul, întinse moneda vânzătoarei și zise:
- Cinci baloane de culori diferite, vă rog. Vânzătoarea privi moneda, pe urmă îl fixă în ochi și vorbi cu o voce ascuțită:
- Asta n-o primim că e ruginită. Lui Lică începu să-i tremure buzele, deschise gura să spună ceva, dar vînzătoarea îi făcu un gest cu mâna să se miște la o parte și strigă:
- Următorul! Băiatul din spatele lui îi ocupă locul. Lică se întoarse spre ușă și părăsi magazinul. Vocea aspră a vânzătoarei îi răsuna în urechi ca un ecou: „Asta n-o primim că e ruginită!” Se întoarse acasă trist și abătut. Pe drumul din mahala copiii se jucau din nou cu baloane. Lică coborî bucata de pâsla din pod, se așeză pe prispă și începu să curățe moneda din nou. Munci la ea până după amează. Era atât de preocupat că uitase să și mănânce.

Când se întoarse a doua oară la magazin vazu ca erau mai mulți copii care stăteau în rând. Lume era multă și rândul mergea greu. Un tumult de voci gălăgioase răsunau în încăpere, dar Lică nu auzea nimic, privea mereu spre tejghea și-și aștepta nerăbdător rândul. Într-un târziu se văzu din nou în fața vânzătoarei și-i întinse iar moneda:
- Cinci baloane de culori diferite, vă rog. Vânzătoarea luă moneda, o privi cu atenție pe ambele părți și i-o întoarse înapoi.
- Nu merge măi băiete!
- De ce? întrebă Lică îngrozit. Eu am curățat-o!
- Păi n-ai curățat-o bine. Ia uite, vezi câtă rugină a rămas? îi răspunse vânzătoarea pe un ton sever, după care adăugă, hai, că n-am timp de pierdut cu tine.
Băiatul simțea cum i se înroșesc obrajii. Un tremur îl străbătu prin tot corpul. Muncise atâta timp în zadar?..

Lica se întorse din nou acasă. Până la închiderea magazinului mai rămâneau doar două ore. Se hotărî să-și curățe moneda și să se întoarcă din nou la magazin până să închidă. Îi veni în gând să o frece de prispa casei care era din lut. Nu era ușor: moneda îi aluneca printre degete și-i venea greu să o miște. Băiatul muncea cu atâta zel că i se umflară degetele, fața i se înroși și pe obraji îi șiroiau rânduri de sudoare. De pe drum se auzeau strigătele vesele ale copiilor. Lică muncea întruna. Din când în când se oprea ca să privească ceasornicul de pe perete, pe urmă se apuca din nou de treabă cu mai mult zel. Într-un târziu sfârși. Mâinele și fața îi erau prăfuite, degetele îi erau zdrelite și sângerau. Lică ridică moneda sus și o privi în lumina soarelui. Era argintie strălucitoare, nu avea nici un pic de rugină pe ea, era ca nouă. Cu mișcări bruște se scutură de praf, își spălă mâinele și fața, pe urmă își schimbă iar cămașa și plecă în fugă la magazin. Când intră înăuntru văzu că nu era multă lume. O băbuță stătea de vorbă cu vânzătoarea, un băiat cu pistrui ieșea pe ușă ticsindu-și buzunarul de la pantaloni cu baloane proaspăt cumpărate. Lică se apropie de tejghea și întinse vânzătoarei moneda:
- Cinci baloane de culori diferite, vă rog, spuse el gâfâind. Vânzătoarea stătea cu mâinele încrucișate pe piept și fără să se miște îi răspunse:
- Nu mai sunt.
Lică înmărmurise, un curent rece îl străbătu prin tot corpul.
- Cum nu mai sunt? întrebă el cu voce tremurândă.
- S-au terminat măi băiete, nu mai sunt.
- N-a rămas nici unul? întrebă el privind-o țintă în ochi.
- Nu, răspunse ea ferm și rece după care adăugă, băiatul care a ieșit numai ce pe ușă le-a cumpărat pe toate care mai erau.
Lică se întoarse pe călcâie și fără să-și ia rămas bun o zbughi pe ușă afară. Ajuns în drum privi la stângă, apoi la dreapta și văzu băiatul care nu demul ieșise dispărând după cotitură. Alergă iute în urma lui și în scurt timp îl ajunse.
- Tu ai cumpărat baloane? strigă Lică odată ajuns lângă el. Băiatul se întoarse, îi aruncă o privire, apoi schiță un zâmbet.
- Da, răspunse el după care îl privi în ochi și întrebă iscoditor: de ce?
- Le-ai cumpărat pe toate, n-a mai ramas nici unul, răspunse Lică gâfâind.
- Știu, zise acesta și pe fața lui pistruiată apăru un zâmbet larg apoi întrebă pe acelaș ton iscoditor: și ce dacă le-am cumpărat pe toate?
- Dă-mi și mie cinci, te rog, ți le plătesc! zise Lică în grabă întinzându-i moneda. Băiatul o privi cu atenție, zâmbi din nou, de data aceasta triumfător, apoi cu mișcări lente scoase din buzunar un balon mic de culoare albastră i-l întinse lui Lică și rosti:
- Unul.
- Ce? întrebă Lică uluit.
- Îți dau unul pe ea, răspunse acesta cu acelaș zâmbet triumfător.
- Numai unul? Cum așa? Eu pot să-mi cumpăr cinci pe ea! se răsti Lică indignat. Zâmbetul dispăru de pe fața Pistruiatului, ochii i se încruntară și el vorbi pe un ton aspru:
- Atunci du-te și-ți cumpără, după care îi întoarse spatele și plecă cu pași grăbiți. Lică vru să adaoge ceva, dar nu reuși și înghiți în sec. Alergă în urma lui și merse o vreme alături de el căutând un moment propice ca să înceapă discuția din nou, dar nu găsea. Într-un târziu păși în fața și zise pe un ton mai domol:
- Dă-mi măcar două. Pistruiatul î-i ocoli privirea fără să-i răspundă și-și mări pasul. Astfel, în tăcere, trecură podul. După pod, la răspântie Pistruiatul o luă spre dreapta, Lică se opri deoarece trebuia să meargă pe drum înainte. Zăbovi o vreme privind cum acesta se îndepărtează, apoi alergă după el, se propti în fața lui, îi întinse moneda și-i vorbi:
- Bine, dă-mi unul. Zâmbetul larg, triumfător apăru din nou pe fața acestuia. Din nou, cu aceleași mișcări lente scoase balonul din buzunar și-l întinse lui Lică, apoi luă moneda și o strecură în buzunar. În timp ce Lică își privea balonul Pistruiatul ridică mâna în semn de salut făcu un pas spre stânga și plecă fără să spună ceva cu acelaș pas grăbit ca mai înainte.
Lică privea balonul cu ochii licărind de bucurie. Era de un albastru închis cu un desen la mijloc, dar atât de mic că abea putea să-l vadă. Curios să afle ce era desenat pe balon hotărî să-l umfle. Îl lipi de buze și începu să sufle în el. După câteva suflări balonul prinse o formă rotundă care treptat începu să se mărească. Pe măsură ce creștea albastrul devenea tot mai deschis de culuoarea cerului senin. Sufletul lui Lică se umplea de bucurie, un zâmbet fericit îi lumina fața. Deodată o bubuitură î-i asurzi urechile, de spaimă închise ochii. După o frântură de secundă îi deschise iar. În fața ochilor era un gol, o bucată subțire de cauciuc îi atârna ca o zdreanță între degete, o altă bucată era jos pe pământ - balonul bufni. Lică înmărmurise. Un timp rămase nedumerit, pe urmă chipul îi deveni trist. O profundă dezamăgire îi învălui sufletul. Nu putea să creadă, se chinuise atât de mult... O adiere ușoară de vânt îi mângâia fața. Două lacrimi mari i se rostogliau pe obraji.

Drumul era pustiu. Din cerul înnorat începură să cadă lin picături grele de ploaie...

Istoria unui câine

-

« Stăpâne, stăpâne,
Mai cheamă și-un câine… »


(Istoria aceasta a avut loc la noi în sat, chiar pe Imaș și dacă îmi îngăduți am să v-o povestesc și vouă. Mai întâi de toate trebuie să vă mărturisesc că numele personajelor au fost schimbate, nu că aș fi avut eu frică de urmările neprevăzute care ar putea să aibă loc în urma acestei povestiri, dar pentru că-mi iubesc mult sătenii și mai ales mahalagii și n-aș vrea să am pricină de discordie cu ei doar pentru o simplă vorbă. Pentru că ceea ce vă voi spune vouă ar putea să ajungă și la urechile lor și cine știe, poate că vor zice cu mândrie: « Uite, despre mine s-a vorbit !» Dar poate că se vor supăra pe mine și vor spune : « Da ce-și bagă el nasul unde nu-i fierbe oala?! » și atunci nu-i bine, nu-i bine deloc…)


Era într-o seară de toamnă pe la sfârșitul lui Răpciune. Lelea Ioana le așeză pe toate la locul lor, cum o făcea de obicei înainte de culcare : închise ce era de închis, zăvorâse ce era de zăvorât și încuiase tot ce trebuia încuiat. Înainte să se întindă în așternut vorbi cu Dumnezeu într-o lungă rugăciune unde-și pomeni toți copiii, nepoții și neamurile, după care se întoarse către moș Trofim și întrebă :
- Tu te-ai închinat ? Că eu sting lumina !
Moș Trofim, ceva mai în vârsta decât lelea Ioana, la cei optzeci și ceva de ani ai lui îl ajunse cu adevărat bătrânețea și din cauza reumatizmului stătea mai mult la pat pentru că își mișca cu greu picioarele. La întrebarea lelei Ioana se ridică într-un cot și răspunse :
- Da Ioană, da… după care vru să adauge : « Adu-mi o cană cu apă ! », dar nu reuși pentru că în acelaș timp lumina se stinse și cămara se cufundă în întuneric. Moș Trofim nu îndrăzni să mai spună ceva, înghiți în sec, iși întinse din nou capul pe pernă și strânse din buze doar. Dincolo de sobă, patul lelei Ioana scârțâia îndelung în timp ce aceasta se răsucea de pe o parte pe alta căutându-și locul. În cele din urmă se opri, puse mâna sub cap și scoase un oftat lung și greu, plin de nemulțumire, la care moș Trofim înghiți iar în sec.
În cămară se făcu liniște și doar pe undeva prin sat se mai auzea câte un câine lătrând. Somnul nu venea niciodată deândată, ci după o lungă așteptare. De o parte și de alta a sobei moș Trofim și Lelea Ioana rămâinea fiecare cu gândurile sale. În mintea lui moș Trofim, evlavios din fire, erau tot felul de îngeri, sfinți și alți martiri ai creștinătații. Lelea Ioana era cu gândul la treburile gospodărești : își număra gâștele, găinele și-și făcea socoteală câte trebuie tăiate toamna aceasta și pregătite pentru la iarnă și câte trebuie lăsate de sămânță, se întreba dacă ar fi mai bine să taie porcul la Crăciun sau la Paște, și încerca să ghicească câte butoaie se vor umple anul acesta și la cât se va ridica litrul de vin vara următoare. Deodată un zgomot surd de pe undeva din grădină îi întrerupse gândurile. Lelea Ioana își ascuți urechea. Peste un timp zgomotul se repetă din nou, de data aceasta mai aproape, chiar lângă portița de la grădină. Lelea Ioana se ridică pe șezute și întoarse capul spre ușă să asculte. Zgomotul se repetă de câteva ori undeva prin curte, de data aceasta mai deslușit. « Oare ce să fi asta ? » se întrebă ea și întoarse capul spre nea Trofim :
- Trofime ! chemă ea cu voce joasă și fiindcă nea Trofim nu răspundea repetă din nou mai apăsat :
- Măi, Trofime !
- Ce-i Ioană ? răspunse bătrânul.
- Cum ce-i, tu nu auzi ?
- Ce să aud ?
- Cum ce ? E cineva în ogradă, nu auzi ?
- Păi cine să fie la ora asta ?
- De unde să știu eu ? A venit vreun netrebnic să-și bată joc de noi aici.
Moș Trofim ezită puțin după care întrebă :
- Ai încuiat ușa?
- Cum să nu, răspunse lelea Ioana, bineînțeles că am încuiat-o.
Zgomotul se auzi din nou undeva pe la ușa beciului. Lelea Ioana se ridică de pe pat și se apropie tiptil de fereastra, trase încetișor perdeaua la o parte și privi prin geam încercând să deslușească ceva în întunericul de afară.
- Se aude la ușa beciului, dar nu văd nimic, zise ea. Or fi venit să fure vin vrăjmașii. Măi, măi, măi ce vremuri am mai ajuns să trăim, să vezi cum te fură și să nu poți face nimic.
- Tu vezi ceva? o întrerupse nea Trofim.
- Cum să văd? E întuneric, nu se vede nimic!
Moș Trofim înghiți iar în sec. Pentru un timp se făcu liniște, doar lelea Ioana mai ofta din când în când. Într-un târziu vru să se așeze din nou în pat, dar tot atunci zgomotul se auzi din nou ca o bubuitură undeva lângă cotețul găinilor. Lelea Ioana sări ca arsă.
- Auzi Trofime? La găini! strigă ea și alergă din nou la fereastră. Au luat vin, acum vor să fure și o găină, păi cum altfel, la băutură trebuie și mâncare! Mama lor de bandiți! Iaca na, să lași să te prade și să te fure ziua în amiaza mare!
- E noapte Ioană, o întrerupse nea Trofim.
- Noapte, da, și tu stai în pat și nu faci nimic! strigă ea.
- Dar ce pot eu face Ioană, dacă nu ma slujesc picioarele?
- Picioarele, picioarele, strigă lelea Ioana învârtindu-se prin casă și fluturând din mâini. Stai, că le arăt eu lor! Zicând acestea, lelea Ioana înșfăcă melesteul de pe cotruță și se îndreptă spre ușă strigând:
- Vă arăt eu vouă hoților, chiar acum! după care deschise ușa și ieși afară.
- Stai în casă, femeie! încercă s-o oprească nea Trofim, dar lelea Ioana era deja prin mijlocul ogrăzii și striga:
- Cine-i acolo?! Care sunteți?! Ce căutați la vremea asta prin ogrăzile oamenilor, ai?! Hoților! Umblați noaptea cu furatul?! Vă arăt eu vouă!..
În timp ce vocea lelei Ioana se auzea îndepărtându-se spre cotețul găinilor, nea Trofim se ridică cu greu din pat și sprijinindu-se de sobă, apoi de masă, de speteaza unui scaun, se mișcă încetișor spre ușa, pipăi peretele o vreme după care găsi întrerupătorul și aprinse lumina. După aceasta se întoarse spre icoana din colț și-și făcu semnul crucii, rostind o rugăciune. Când sfârși rugăciunea se întoarse înapoi spre pat unde-și găși cârjele, le luă, și încet, încet, sprijinindu-se în ele se îndreptă din nou spre ușă cu gând să iasă afară. Când ajunse în dreptul ușii vru să pașeasca pragul și dădu nas în nas cu lelea Ioana.
- Ce-i acolo? Cine-i Ioană? întrebă el curios și-n acelaș timp bucuros că-și vede nevasta vie și nevătămată. Lelea Ioana intra în cămară cu pași grăbiți, suflând din greu și trase ușa după ea, tuși sec, își îndreptă broboada după care răspunse:
- Un câine.
- Un câine? întrebă nea Trofim nedumerit. A cui să fie?
- Nu știu, răspunse lelea Ioana așezând melesteul înapoi pe cotruța, e cu o oală pe cap.
- Cum adică cu o oala pe cap?
- Păi uite așa, are pe cap oala de la cotlon în care încălzesc eu apă, adică are capul vârât în oală și umblă așa cu oala pe cap prin ogradă. O fi venind prin grădină, a dat de oală lângă cotlon, o fi vrând să bea apă din ea, a vârât capul, dar sa-l scoată înapoi nu poate. Acuma umblă așa cu oala pe cap prin toată ograda, nu vede nimic și se lovește de tot ce-i nimerește în cale.
- Măi, măi, măi, ia poznă, se miră nea Trofim, apoi adăugă, o fi câinele vreunui vecin, să întrebăm de ei, ia dă telefon la cumătrul Ion de la deal, oare n-o fi al lui.
Lelea Ioana iși scoase ochelarii din toc, și-i potrivi pe vârful nasului după care luă telefonul și culese numarul. Peste câtva timp o voce răgușita raspunse sec:
- Da! Cine-i la telefon?
- Cumătre Ioane, câinele dumitale e acasă?
- Câinele meu? întrebă acesta nedumerit, păi nu stiu, să văd, și strigă pe una din fetele sale: Maruuuuusă, ia ieși afară și vezi, e acasă câinele nostru! Apoi din nou la telefon: Dar de ce cumătră, ce s-a ’tîmplat?
- Apoi iaca, avem un câine în ograda și nu știm a cui să fie că are capul vârât într-o oală și nu-l poate scoate, umblă tălăcănind prin toată ograda de ne-a stricat somnul și nici odihnă nu mai avem.
Nea Ion ascultă cele spuse tot dând din cap a mirare, apoi se scărpină la ceafă căutând parcă un răspuns. În acest timp se auzi o ușă scârțâind și vocea Marusei anunță:
- E acasă, tată, e în cușcă! Fruntea lui nea Ion se ilumină de bucurie:
- Auzi cumătră, nu-i al meu, al meu e-acasă. Dar ce te chinui? Bagă o furca-n el, ducă-se naibii!

..............................................................................................................................................

În scurt timp toată mahala era pe picioare și la fiecare casă se vorbea despre câinele din ograda lelei Ioana. Nea Ifrim vecinul, om săritor la nevoie, se oferi chiar să dea o mână de ajutor. În orice situație încurcata, nea Ifrim aborda lucrurile cu multă delicatețe și încerca să găsească o rezolvare pe cât se poate de inteligentă a problemei, adică vorbea mult despre omenie, pace și înțelegere. Nea Ifrim făcuse serviciul militar în Germania și se întoarse acasă cu mănuși albe. De atunci spunea cu mândrie că el a văzut lumea, că în alte țări este cultură, că oamenii acolo sunt mult mai deștepți și au mai multă stimă unul fața de altul. Când ajunse în ograda lelei Ioana, aruncă o privire prin toată curtea, pe urmă se apropie de câine și-l examină cu atenție. Lelea Ioana îi povesti întreaga istorie cu câinele de la bunul început al serii, iar nea Ifrim o întrerupea din când în când cerându-i amănunte. Ori de câte ori primea răspuns la o întrebare încuviința din cap tot zicând: „așa, da-da, corect, hm”. La sfârșit aruncă din nou o privire spre câine, care obosit de-atâta zbucium și speriat de vocile oamenilor stătea acum neclintit într-un colț, după care zise:
- E a lui cumătrul Ghiță, e câinele lui cumatrul Ghiță.
Cumatrul Ghiță era vecinul de alături, dar lelei Ioana nici prin gând nu-i trecu să-l întrebe dacă nu cumva o fi câinele lui. Adevărul e că prin gardul lui nea Ghiță, nalt de doi metri, nu trecea nici raza de soare, darămite un câine. La casa lui totul era numărat, însemnat și trecut la socoteală, deaceea nu lipsea niciodată nimic. Odată înștiințat despre cele întâmplate nea Ghiță trase o sudalmă, își luă pălăria și plecă îndată cu pas grăbit spre casa lelei Ioana. Nea Ghiță era mic, chel, cu burta mare și avea ambiții politice. Împărtășea o simpatie deosebita pentru Napoleon, iar uneori se credea chiar ca el. Când lucrurile mergeau bine nea Ghiță iși împingea pălăria pe-o ureche, clipea dintr-un ochi și zâmbea în colțul buzelor, iar când lucrurile mergeau prost își scotea pălăria, își plesnea chelia și trăgea o sudalmă. Cum numai ajunse în ogradă, lelea Ioana începu să-i povestească istoria de la început și pâna la capăt. Nea Ghiță asculta cu mâinele în șolduri tot încuviințând din cap. La sfârșit aruncă câinelui o privire mâinioasă, plină de dispreț după care strigă nervos:
- Javră afurisită, na-i tu ce mânca acasă, umbli pe la oameni și mă faci de râs, a?!
Nea Ifrim îl îndemna să nu se mânieze și se oferi să-l ajute să încerce impreună poate reușesc să scoată câinelui oala de pe cap. Nea Ghiță mai trase o sudalmă după care înșfăcă câinele de picioare și încercă să-i zmulgă oala trăgând de ea cu putere, dar aceasta nu venea nicidecum. Trase din nou o sudalmă, scuipă în palme și-l rugă pe nea Ifrim să țină de oală în timp ce el trăgea de câine. Bietul animal scheuna într-una, dar oala nu ieșea nicidecum. Pe urmă au încercat altfel: nea Ifrim ținea câinele subțioară în timp ce nea Ghiță trăgea de oală în sus, în jos, în dreapta, în stânga, dar în zadar. Au încercat cu apă, cu ulei, dar tot n-au reușit. Într-un târziu scheunatul câinelui o ajunse pe lelea Ioana la inimă și le zise să spargă oala că oricum nu mai avea mare trebuință de ea, dar nea Ghiță nici că vroia să audă.
- Eu, cumătră Ioana, niciodată n-am fost dator cuiva cu ceva! zicea el gâfâind și continua sa tragă cu înverșunare de oală. După un timp, obosiți și asudați, gâfâiau și unul și altul. Nea Ifrim se așeză pe un ciot să-și tragă sufletul, nea Ghiță își scoase pălăria, trase o sudalmă și-și plesni chelia. Pe urmă se gândi în sinea lui: „Ce naiba o fi făcut Napoleon într-o situație ca asta?..” Iși scărpina îndelung ceafa și după o vreme fața i se lumină:
- Îi tăiem capul! rosti el.
- Ce??? întrebă nea Ifrim uluit.
- Tăiem dracului capul javrei! repetă nea Ghiță. Nea Ifrim nu-și credea urechilor și începu sa bolborosească:
- Eu zic... mai bine, mai bine să spargem oala cumătre Ghiță... cumătra Ioana ne-a îngaduit... eu zic, zic că are dreptate... mai bine...
- Nu. Tăiem capul javrei, am zis! îl întrerupse nea Ghiță.
- Cum să-i tai capul, bre omule?...
- Uite-așa, î-i tăiem capul și gata!
- Cum să-i tai capul cumătre? întrebă din nou nea Ifrim.
- Cu toporul, cumătre, cu topurul! strigă nea Ghiță și-și plesni din nou chelia:
- Cumătre Ghiță, eu nu m-apuc de-așa treabă! zise nea Ifrim îngrozit de cele auzite.
- Eu îl tai, cumătre, eu îl tai cu mâna mea, dumitale doar să mi-l ții de picioare, zise nea Ghiță hotărât după care luă câinele subțioară și adăugă: - Să mergem la mine! Hai!
Tonul pe care vorbi nea Ghiță era atât de ferm și convingător că nea Ifrim nu mai găsi să spună nimic în apărarea câinelui și fără să vrea îl urmă buimăcit în timp ce acesta se îndrepta spre poartă. Privindu-i ieșind cu câinele subțioara, lelea Ioana iși făcu semnul crucii.

..............................................................................................................................................

La nea Ghiță toate luminile erau stinse și cei din casă dormeau demult. Nea Ghiță își propuse să nu facă zgomot ca nu cumva să-și trezească nevasta. Deschizând portița dela grădină o luară încetișor pe cărărușa care ducea în spatele casei. Aici era un șopron care servea ca adăpost pentru lemne, iar în fața lui sub un cireș o masă și două scaune lungi unde se obișnuia să se servească prânzul vara când era cald. Nea Ghiță deschise ușa la șopron și arunca câinele jos, după care se întoarse către nea Ifrim și zise:
- Cumătre Ifrim, eu zic să bem un pahar mai întâi! și fără să mai aștepte răspunsul cumătrului o luă înapoi pe cărărușă spre casă. Nea Ifrim nu zise nimic ci doar încuviință din cap privind cu compătimire câinele. Acesta stătea întins la pământ fără să se miște de parcă se împăcase cu soarta care îl aștepta.
După puțina vreme nea Ghiță apăru din nou după colțul casei, avea în mâna stângă un ulcior, în dreapta un topor. În timp ce mergea pe cărărușă toporul i se legăna în mână, iar lama lungă și adâncă strălucea în razele lunii. Pe nea Ifrim îl apucă groaza...

Au băut mai întâi pentru sănătatea lor, apoi pentru sănătatea familiilor, copiilor, pe urmă în cinstea celor vii după care a urmat pomenirea celor morți. Pentru cei morți au băut câteva ulcioare pentru că erau mulți. Au vorbit despre mahală, despre sat, despre țară, pe urmă au început să vorbească politică și la subiectul acesta au urmat mai multe ulcioare. Într-un târziu nea Ifrim iși aminti de câine. Îl privi întîns la pământ cu toporul lînga el. Lama toporului strălucea în razele lunii. Nea Ifrim începu să plângă. Îl apucă pe nea Ghiță de braț și-l tot ruga să spargă oala. Nea Ghiță trăgea o sudalmă, bătea cu pumnul în masă și striga că Napoleon era un om hotărât și nu dădea niciodată înapoi, după care umplea paharul și-l golea pe loc. Într-un târziu, obosit de-atâta plâns, nea Ifrim adormise cu capul pe masă. În fața lui, nea Ghiță bolborosea într-una ca Napoleon nu dădea niciodată înapoi, iar într-un tîrziu adormise și el.

S-au trezit pe la cântatul cocoșilor. Noaptea fusese rece. Nea Ghiță, zgribulit de frig, iși freca chelia, lui nea Ifrim îi clănțăneau dinții. Pe masă ulciorul era gol. Coji de nuci erau împrăștiate pe toată masa. Nea Ifrim întoarse capul să privească câinele și rămase cu gura căscată. În șopron era doar toporul, iar langă topor oala. Câinele disparuse.

Nea Ghiță gândea că-și va găsi câinele pe undeva prin ogradă. Își dădea seama că nu chibzuise bine când se hotărî să-i taie capul. La urma toată era un câine bun, care-i păzise casa de ani și ani de zile, de multe ori uitând chiar să-i dea de mâncare îl lăsa flămând. Gândul că-și va gasi câinele, iar gospodăria îi va fi din nou păzită ca mai înainte, îl bucura și el se hotărî să fie mai bun cu el și să-i poarte mai bine de grijă. Câinele însa nu se găsea nicăieri, nu apăruse a doua zi, nici a treia zi și nici în zilele următoare, disparuse. Ori de câte ori privea cușca goală nea Ghiță simțea un gol în suflet, simțea că-i lipsește ceva și devenea trist. La început nu știa să-și explice de unde venea amărăciunea asta pe suflet, însa mai târziu îl copleșiră amintirile și înțelese totul. Câinele era singura ființa în gospodăria sa, care se bucura cu adevărat ori de câte ori își vedea stăpânul. Cum numai îl vedea că intră în ogradă îi sărea în cale, se gudura la picioare dădea bucuros din coadă și lătra parcă spunându-i: „Bine ai venit!”, pe urmă îl însoțea până la ușă rotindui-se împrejur și sărind în sus. Nea Ghiță începu să înțeleagă că mai aproape era de sufletul lui câinele decât nevasta care îl probozea întruna și copiii care râdeau de el. Acum înțelegea ce-i lipsește, îi lipsea un prieten, un prieten adevărat, cel mai bun prieten al său.

Câteva zile mai târziu nea Ghiță avu un vis. Se făcea că parcă era în casă și auzea un latrat afară în ogradă. Ieșise în grabă pe scări și văzu în mijlocul ogrăzii câinele. I se părea că era mai viguros, cu părul mai negru și ochii scânteietori. Când iși văzu stăpânul pe scări se opri din lătrat îl privi fulgerător în ochi și-i vorbi cu voce omenească care răsuna ca un tunet: „Rușine, rușine să-ți fie!” Apoi se întoarse cu mișcări lente ca un leu și ieși pe poarta deschisă mișcând ușor din coadă. Pe măsură ce se îndeparta, lui nea Ghiță i se părea că vede cum coada devenea din ce în ce mai mare legănândui-se în fața ochilor ca un deget amenințător.

Pribegiri în retrospectivă

Obosit de-atâta luptă și imagini surde,
Gândul meu se reântoarce din nou la tine,
S-a scurs atâta placere în clepsidră
De când nu te-a deșteptat!
Nici nu mai știu cât am dormit
După victoria lui Pirus
Sufletul spune, ca beat de fericire
M-am desfătat cu solitudinea sumbră a uni sanctuar...

Gândul meu te caută.
Să fi îmbătrânit atât de mult?..
Cu blânde mișcări aprinde o lumânare dintr-un vechi sentiment
Un timp rămine în așteptarea unui pretext,
Pe urmă îngheață...

O rază ondulată de lună î-l trezește din nou
Te caută chinuitor de greu în timp,
În întunericul vremii, pipăind șoapte surde și nostime –
Frânturi dintr-un zbor frânt.

Pășește peste vrafuri de amintiri ostile
Ajunge într-o veche iluzie si rămâine rece,
Ascultă căderea picăturior de ploaie
Într-un suflet rătăcit:
„Recviem pentru Paradisul pierdut„

Aroma unui trandafir coboară ca o lacrimă-n sufletu-i
și-l desfată

Ajunge la ușa celei mai frumoase decepții
Și bate în ea cu cel fai frumos gest al inimii.
O veșnicie ascultă ecoul...
Apoi intră, pășind greu și încet ca o lungă așteptare.

Te găsește printre ramuri de sălcii ce plâng.
Îți intuise privirea de Veneră.

Oare unde-ți rătăcește gândul,
Când vântul îți resfiră părul și ploaia cântă funebru?

Iulie, 1994