UN AMOUR DE GREG

-

       Je m’appelle Greg, j’ai quarante-trois ans et je suis célibataire. Je suis prof de math et je gagne bien ma vie. Ma vie est simple : métro, boulot, dodo. Je fais ça depuis toujours et rien d’autre. Je ne vois personne car je ne sors jamais. Je n’ai pas d’amis. Je ne suis jamais allé au cinéma, au théâtre, au musée. Je ne pars jamais en vacances. Je n’ai jamais quitté ma ville. Lorsque je ne suis pas au travail je suis à la maison. Lorsque je suis à la maison je plonge mon nez dans un livre et je résous des équations, des problèmes…


      Il y deux ans, j’ai rencontré Brenda. J’étais dans le métro et elle été assise en face de moi. Lorsque j’ai levé mes yeux, elle m’a souri. J’ai regardé autour de moi, mais il n’y avait personne, alors j’ai replongé le nez dans mon livre avec mes équations, mes problèmes… Puis quelqu'un s’est assit à coté de moi.

      - Dès que je vous ai vu, je l’ai su tout de suite : on est fait l’un pour l’autre ! entendis-je à mon oreille. J’ai tourné la tête, à coté de moi, Brenda me regardait tout sourire. Elle m’élança de ses bras et se colla contre moi. J’ai fermé mon livre.

      Puis, je crois que je suis tombé amoureux et j’ai décidé de tout partagé avec Brenda : ma maison, mon argent, ma vie. Ma vie changea de façon radicale : voyages, restaurants, dîners dansants. Brenda connaissait beaucoup du monde et elle avait beaucoup d’amis. On voyait beaucoup du monde et beaucoup du monde nous rendait visite. On se couchait tard et on se levait tard. J’étais souvent absent à mon travail. C’est pour cela mon contrat de prof n’a pas été renouvelé… et un jour je me suis retrouvé sans emploi. J’ai emprunté de l’argent dans l’espoir que bientôt j’allais trouver un autre travail. J’ai cherché longtemps, mais sans résultat et finalement, j’ai été obligé de vendre ma maison pour rembourser la banque. Et puis me voilà un jour avec deux valises, le tout de ce qu’il me reste : une avec des habits et l’autre avec mes livres d’équations, mes problèmes…

        Ce jour-là, j’ai regardé Brenda dans les yeux et lui ai dit que nos chemins se séparaient. Elle se jeta à mes pieds en me suppliant de ne pas la quitter car on était fait l’un pour l’autre. J’ai rassemblé toutes mes forces et je lui ai tourné les talons, mais elle resta accrochée à ma jambe. Alors j’ai décidé de la prendre avec moi et nous sommes partis ensemble sans connaître notre direction. J’ai acheté deux tickets et nous avons pris le métro. En face de nous il y avait un monsieur chauve à la cinquantaine. Il portait des lunettes avec des grosses lentilles et il lisait un journal. Brenda dégagea mon bras pour redresser sa coiffure, puis s’approcha de lui et prit place tout juste à coté de lui tout en le regardant fixement. Lorsque celui-ci leva les yeux, elle lui adressa un large sourire, puis l’élança de ses bras se cola contre lui, et en approchant les lèvres de ses oreilles chuchota :

     - Dès que je vous ai vu, je l’ai su tout de suite : on est fait l’un pour l’autre !

  

Gânsacul cu harţag

-

« Măi gânsac, la-la-la-la-la
Cu harţag, la-la-la-la-la »

- Mişa, ia mai pune-l o dată şi mai adă o sticlă aici ! strigă Vanea întorcând capul spre tejghea. Mişa îl privi cu un aer preocupat şi-şi încreţi fruntea, apoi se îndreptă spre casetofon pipăi cu degetul nişte butoane şi după o pauză difuzoarele începură să zbârnâie iar :

« Măi gânsac, la-la-la-la-la
Cu harţag, la-la-la-la-la »

- Tare-mi place cântarea asta ! zise Vanea fumând şi suflând domol fumul în sus. De cealaltă parte a mesei, Colea îl privea cu un zâmbet în colţul buzelor trăgând şi el dintrun muc de ţigară.
- Cât zici ca putem face într-o lună? îl întreabă Vanea. Colea îşi privi îndelung mucul de ţigară, apoi scutură scrumul într-o sticlă goală, dându-şi un aer serios.
- Depinde, răspunde el cântărind parcă fiecare cuvânt, cel puţin o mie opt sute de dolari, dar depinde de obiect şi de timp. Sunt băieţi care fac şi două mii cinci sute, dar îţi spun, depinde.
- Colea, eu vreau să cumpăr un Mărs, un Mărsădăs bun. Eu dacă mă duc acolo, stau şase luni şi-l iau.
- Îl iai, încuviinţă Colea dând din cap.
- Unul bun !
- Unul bun !
Vanea umplu din nou paharele.
- Atunci să mai bem câte unul.
Ieşiră din barul de la Luminiţă târziu după douăsprezece noaptea, se ţineau cuprinşi pe după gât şi cântau :

« Măi gânsac, la-la-la-la-la
Cu harţag, la-la-la-la-la »

Două zile mai târziu luau trenul spre Moscova plini de curaj şi cu multă încredere în ziua de maîine. Oraşul însa,îi primi cu o brumă rece şi cu o ceaţă deasă. Pribegiră toată dimineaţa pe străzile mari şi zgomotoase căutând în zadar o adresă, adresa unui prieten care trebuia să-i ajute să-şi găsească o muncă la negru. Pe la începutul după amezii căzură pe mâna poliţiei care-i goli de ultimii bani. Foamea îi istoviră de puteri, frigul le învineţiră obrajii, dar nu le spulberară visurile.
Spre seară ajunseră într-o piaţă de fructe şi legume unde întâlniră mai mulţi moldoveni. Din unul în altul aflară de un sătean. Acela îi găzdui la el într-o cămăruţă strâmtă şi rece fără apă şi lumină care se afla printr-o fundătură a oraşului şi pe care plătea un pumn de bani. În fiecare zi ieşeau dis-de-dimineaţă ca să nu întâlnească ochii iscoditori ai vecinilor şi să nu dea nas în nas cu poliţia pe străzi.
Trecură două săptămâni de căutari zădarnice, dar nu găsiră nimic. Mâncau pâine cu ceai şi doar uneori câte un cartof. Colea vroia să se întoarcă acasă, dar nu avea cu ce.
- O să găsim Colea, o să găsim ! îl încuraja Vanea fumând un muc de ţigară. O să vezi că în şase luni eu am să-mi iau Mărs.
Peste câteva zile găsiră. Lucrau hamali la o piaţă. Lucrau din zori şi până-n noapte, fără răgaz, fără zile de odihnă. Când se întorceau acasă erau atât de obosiţi că de îndată ce se aruncau pe pat pe loc şi adormeau. Bani nu câştigau, dar aveau cu ce-şi cumpăra de mâncare şi de unde întoarce datoriile lui Gicu, săteanul care-i găzduiră. După o lună reuşiră să adune ceva bani. Colea vroia să-şi ia bilet şi să se întoarcă acasă, Vanea însă îl îndupleca să rămână.
- Colea eu îmi găsesc un lucru mai bun, mai stau aici şase luni şi-mi iau Mărs ! spunea el convingător. Eu am înţeles unde se face banul, banul se face în construcţii, la reparaţii de apartamente. Vorbea atât de ferm încât Gicu, care era şi el pe picior de plecare, hotărî să rămână.
Într-o zi se legară cu un tip, care le propuseră să renoveze o casă. Erau mai mulţi care munceau cu ei, veniţi de pretutindeni cu acelaş gând. Munceau din greu. La început dărâmară nişte pereţi, apoi înălţară alţii noi, schimbară geamurile, tencuiră, puseră faianţă, gresie, parchet. Munciră o lună întreagă, o lună de colb, sudoare, frig, sete, foame, chin, cu mâini bătătorite, degete zdrelite, picioare umflate, cu dureri de genunchi şi spate. Când sfârşiră totul era nou, curat şi mirosea a vopsea proaspătă.
În ziua plăţii patronul veni cu o camionetă. Şase zdrahoni înarmaţi până-n dinţi ieşira din ea şi-i încercuira. Patronul se apropie de ei şi le spuse pe un ton ameninţător să părăsească oraşul în mai puţin de o zi dacă le e dragă viaţa. Vanea vru să spună ceva, dar un zdrahon îl lovi cu patul armei în faţă zdrobindu-i nasul şi obrazul.
Dupa această întâmplare Colea şi Gicu plecară la gară şi-şi luară bilet la primul tren spre Chişinău. Pe peronul negru de lume cei doi băieţi îl rugau întruna pe Vanea să se întoarcă acasă. Însă el fuma adânc dintr-o ţigară şi-i privea fără să scoată un cuvânt. Doar atunci când se apropie trenul şi băieţii urcară pe scările vagonului Vanea aruncă ţigara jos, o strivi îndelung cu piciorul îşi ridică ochii spre ei şi strigă :
- Colea, eu am să vin acasă cu un Mărsădăs alb ! apoi strânse mâna pumn şi-l ridică sus.
Lui Colea îi ţâşniră lacrimile. Trenul porni din loc.

Două zile mai târziu Colea şi Gicu se întorceau acasă, flămânzi, istoviţi, şi mai săraci decât plecară. Coborau în tăcere drumul Bălănii. Era frig şi zăpada le scârţâia sub picioare. În timp ce lăsau în urmă păduricea de salcâmi satul apărea treptat dupa linia orizontului întins şi tăcut, ascuns sub o mantie de zăpadă ca sub o blană mare şi albă. Colea îl mângâie cu privirea de la un capăt la altul. Un simţământ de bucurie îi umplea sufletul şi ochii îi lăcrămară. Îi venea să cadă în genunchi, să-l strângă în braţe şi să-l sărute.

Trecu iarna, apoi sărbătorile de Paşti. Colea termină aproape toate lucrările de primăvară. Părinţii îl găseau foarte schimbat după ce se întoarse de la Moscova. Stătea mai mult pe lângă casă, îngrijea de animale şi de grădină, vorbea puţin şi tot timpul era ocupat cu ceva. Din când în când mai cobora la vale în sat după un pachet de ţigări, apoi se întorcea acasă.

Într-o zi de sâmbătă pe la sfârşitul lui Iunie un nor de colb apăru pe drumul ce şerpuieşte spre inima satului. O maşină albă trecu ca săgeata prin hopurile din faţa primăriei şi se opri brusc lângă barul de la Luminiţă. Din maşină ieşi un bărbat îmbrăcat în cămaşă albă descheiat la gât. Era Vanea. Părea mai zdravăn, mai matur. Privi cu atenţie în jur scrutand drumurile, casele, orizontul, cerul, apoi intră în bar. La o masă erau aşezaţi Colea şi Gicu. Cu paşi fermi se apropie de ei, trase un scaun şi se aşeză. Privi la unul, apoi la celălalt, schiţă un zâmbet şi întreabă:
- Ce faceţi băieţi ?
Aceştea îl priveau uimiţi şi totodată surprinşi neştiind ce să răspundă.
- Mişa, pune « Gânsacul » şi adă aici o sticlă ! strigă el către tejghea, după care scoase din buzunar un pachet de ţigări, îl întinse pe rând băieţilor şi începură să fumeze. Colea îşi freca tâmpla, Gicu învârtea un chibrit între degete, Vanea îi privea pe amândoi cu un surâs triumfător.
Băură o sticla în tăcere, pe urmă limbile începură să se dezlege puţin câte puţin. Vorbiră despre ce mai era nou prin sat, despre una, despre alta. Într-un târziu Colea il întrebă pe Vanea:
- Dar tu ce mai faci ?
Atunci Vanea se ridică de pe scaun şi răspunse cu acelaş zâmbet triumfător:
- Haideţi afară să vă arăt Mărsul !
Ieşiră din bar. Vanea se apropie ţanţoş de maşină, atinse cu degetele steaua în trei colţuri din faţă, apoi lovi cu palma la mijlocul capotei, se întoarse spre băieţi şi strigă mândru:
- Şase mii de cubice, aici, sub mâna mea! Doişpe cilindri în V ! ABS, turbo şi tot ce vrei, când apeşi surcica motorul urlă şi fuge sărmana de rupe pământul ! continuă el pe acelaş ton. Dar ce să mai vorbim ? Urcaţi înăuntru ! facu el un gest spre maşină şi invită băieţii să ia loc după care se instală la volan. Colea se aşeză în faţa, Gicu pe bancheta din spate şi-n acelaş timp Vanea învârti cheia. Motorul strănută îndată şi începu să forfotească surd. Apăsă un buton şi zeci de luminiţe se aprinseră jucăuş, învarti o rotiţă şi difuzoarele răsunară asurzitor :

« Măi gânsac, la-la-la-la-la
Cu harţag, la-la-la-la-la »

- Cântarea noastră, a ?! întreabă Vanea bucuros şi facu cu ochiul către băieţi. Aceştea încuviinţară din cap, legănându-se în ritmul muzicii şi zâmbind mulţumiţi. Vanea işi mişcă pe rând picioarele, anclanşă viteza, motorul şuieră puternic, roţile patinară o vreme după care maşina o rupse din loc şi lasă în urmă un nor gros de colb. Drumurile satului nu fuseseră niciodată atât de scurte. Maşina zbura ca săgeata de la un capăt la altul cu o dâră de colb în urma ei. Vanea claxona întruna, oamenii se fereau în grabă de o parte şi de alta a drumului. Bătrânii priveau în urma maşinii şi-şi făceau semnul crucii.
După ce străbătură toate uliţile o luară pe drumul Bălănii care era mai lung.
- Apasă surcica Vanea ! striga Colea.
- Iu-iu-iuuuuuuuu ! chiuia Vanea !
Uuuuuuuuuuuu , gemea motorul. Iarba de pe marginea drumului nu era decât o fâşie verde, stâlpii treceau ca chibriturile pe lângă geamuri, copacii fugeau de o parte şi de alta, casele rămâneau în urmă şi se făceau mici.

« Măi gânsac, la-la-la-la-la
Cu harţag, la-la-la-la-la »

Se apropiau de muchia dealului unde începea păduricea de salcâmi şi în care drumul se pierde în serpentina. Maşina înghiţi dealul ca dintro suflare şi în faţa parbrizului apăru primul cot. Copacii deveniră mari întro frântură de secundă. Vanea işi miscă picioarele, roţile scârţâiră asurzitor, maşina coti brusc înclinându-se pe o parte şi-n faţă apăru din nou drumul larg. Motorul răbufni surd şi începu să urle, roţile şuierară aruncând pietre în urmă. Maşina se avântă iute înainte şi în faţa parbrizului apăru al doilea cot. Vanea îşi mişcă din nou picioarele învârti volanul şi în faţă apăru din nou drumul larg. Motorul urlă din nou, roţile şuierară, maşina se avântă înainte, înghiţi drumul şi-n faţă apăru al treilea cot. Vanea işi mişcă picioarele, întoarse volanul, motorul urlă, maşina se înclină pe o parte şi alunecă spre stânga. Pietrele ţâşniau de sub roţi in timp ce maşina continuă să alunece spre stânga. Un nor de colb învalui parbrizul în timp ce maşina continua să se învârtă. Deodată norul de colb disparu şi-n faţă se ivi o vale adâncă, apoi, în locul ei, cerul. Vanea işi mişcă picioarele învârti volanul, dar în zadar, maşina nu-l mai asculta. Cerul disparu şi în locul lui se iviră vârfuri de copaci, apoi ramuri care deveneau din ce în ce mai groase. Pe urmă răsună o bubuitură puternică, maşina se opri într-un mal, căzu pe o parte, se rostogoli de câteva ori, se întoarse pe capotă, lunecă, apoi se izbi cu putere în tulpina unui copac. Motorul pufăi surd şi se stinse în timp ce roţile continuau să se mai învârtă şi difuzoarele să zbârnâie.

Soarele cobora spre linia orizontului, ţiriecii începeau să cânte. Peste liniştea satului se lăsa amurgul. Pe undeva prin părţile Bălănii se auzea zbârnâind :

« Măi gânsac, la-la-la-la-la
Cu harţag, la-la-la-la-la »

Filmul

-

Duminica e o zi sfântă. Pentru mine, Duminica era cea mai frumoasă zi a săptămânii : nu mergeam la școală și nici nu aveam treburi de făcut acasă, pentru că Duminică e ziua Domnului si nu se lucrează. Însă ceea ce mă bucura cel mai mult în acea zi era filmul pentru copii de la ora șapte la clubul din centrul satului. Noi, copiii, îl așteptam cu nerăbdare o săptămână întreagă. Duminică, încă pe la orele cinci ne înghesuiam cu toții la ușa clubului și priveam când în Jos, când în Sus : în Jos de unde trebuia să vină badea Ion să ne dea bilete, în Sus de unde trebuia să vină badea Nicu să învârtă pelicula și să dea drumul la film. Într-o Duminică ca aceasta împreună cu mai mulți prieteni și copii din mahala așteptam nerăbdători filmul. Se vede că atât badea Ion cât și badea Nicu aveau mai multe treburi pe acasă pentru că era trecut de șapte și ei tot nu mai veneau. De atâta așteptare vărului meu i se facu foame și-mi zice :
- Hai pe la magazin să vedem ce mai este ! Trebuie să vă spun că vărul meu era băiatul cel mai isteț din tot neamul. Dacă nu se căsătorea devreme și făcea puțină carte ajungea un mare financiar sau politician, oameni din cei care acum sunt la modă...

Intrarăm în magazin. Nu era nimeni, liniște, doar două muște zumzăiau alene încolo și încoace pe vitrina frigiderului. Vânzătoarea stătea cu nasul într-un caiet jerpelit și-și făcea niște socoteli, ne aruncă o scurtă privire după care iși bunghi din nou ochii în caiet. Vărul meu trecu o dată cu vederea prin tot magazinul după care îmi făcu semn să ieșim afară :
- Tu câți bani ai ? mă îtrebă el când eram după ușă.
- O capică de douazeci. Dar tu ?
- Eu ? Eu am numai zece pentru film, răspunse el răspicat. Ai văzut că sunt biscuiți din ceia ieftini la nouă capici suta de grame ? mă întrebă el zâmbind și fără să mai aștepte răspunsul meu mă îndemnă prietenos : hai să cumpărăm !
Văzând că zăbovesc cu răspunsul îmi îngrădi calea, mă privi în ochi și zise iar :
- Intri în magazin și-i zici vânzătoarei să-ți dea o sută de grame de biscuiți din cei rotunzi la nouă capici suta. Ea o să-ți întoarcă rest unsprezece din care îți rămân zece pentru film. Ai înțeles ? Hai du-te, ce mai stai ?! mă îndemnă el din nou puțin iritat și mă împinse spre ușă.
Intrai în magazin și mă apropiai cu pași timizi de tejghea. Vânzătoarea stătea ca mai-nainte deasupra caietului, bolborosea niște cifre, iși încrețea fruntea și tot scria niște semne. Într-un târziu mă întrebă fără să-și ridice ochii :
- Ce vrei băiete ? Vocea ei răsună ca un tunet în liniștea magazinului. Tresării, scoasei moneda din buzunar și i-o întinsei :
- O sută de grame de biscuiți va rog.
- De care biscuiți ? mă întrebă ea după o pauză.
- Din cei rotunzi, răspunsei cu voce tremurândă și-i arătai cu degetul spre raftul din stânga. Vânzătoarea închise caietul, luă o coală de hârtie, o răsuci în formă de con, se apropie de raft și puse în el o mână de biscuiți . După aceasta reveni la tejghea și aruncă pachetul pe cântar. Acul balanței se apropie încetișor de o sută. Eu îi întinsei din nou moneda.
- O sută ori două ? mă întrebă ea luându-mi moneda și privind-o atentă pe o parte și pe alta.
- Numai o sută. Răspunsul meu o facu să surâdă puțin, înșfăcă pachetul de pe cântar, scoase din el doi biscuiți și-i puse discret de o parte, după care răsuci pachetul la un capăt și mi-l întinse.
- Ia-le, îmi zise ea tăios, după care deschise caietul și-și bunghi din nou ochii în el. Eu stăteam locului și o priveam nedumerit. « Dar restul ? », mă întrebai în sinea mea. Genunchii începură să-mi tremure, inima să-mi bată. Vânzătoarea continua să scrie în caiet fără să mă privească. « Dar filmul ? » continuam eu să mă întreb. Începusem să respir din ce în ce mai des, atât de des că din gâtul meu ieși un murmur. Vânzătorea îmi aruncă o privire pe sub sprâncene, își încreți fruntea și mă întrebă supărată :
- Ce mai vrei ? Pleacă ! Vocea ei rasună greu ca un ordin și mă înspăimântă și mai mult. Fără să mai zăbovesc, mă răsucii pe loc și părăsii în grabă magazinul.
Afară vărul meu mă aștepta privind îndelung spre ușă. Cum numai mă văzuse ieșind, se apropie de mine.
- Ai cumpărat ? mă întrebă el nerăbdător privind pachetul și întinzând mâna spre el. Ia dă să văd ! O sută de grame ai luat ?
- Da.
- Îs cam puține pentru o sută de grame, adăugă el fără să mă privească. Desfăcu pachetul, luă un biscuit și-l băgă în gură după care îmi luă pachetul din mână și merserăm spre club. Între timp badea Ion venise și copiii care se înghesuiau lângă ușă intrau unul cîte unul în sală.
- Împrumută-mi zece capici, îl rugai când eram deja pe la colțul clubului.
- Ce ? Zece capici ? De ce ?
- Pentru film, raspunsei eu coborând vocea.
- Păi, cum adică ? întrebă el nedumerit. Câți biscuiți ai luat?
- O sută de grame răspunsei eu, după care plecai ochii și adăugai, dar nu mi-a dat rest.
- Cum adică nu ți-a dat rest ? Ia-i cerut să-ți întoarcă?
- Nu.
- Aaa, păi de-aceia nu ți ia dat, raspunse el înseninându-se, hai înapoi și o să-i ceri.
- Nu, nu vreau să merg înapoi.
- De ce ? întrebă el din nou și mai nedumerit.
- Mi-i rușine.
- Cum adică ți-i rușine? Tare prost mai ești! N-are de ce să-ți fie rușine! Te întorci înapoi la magazin, intri și-i spui să-ți dea restul de la biscuiți și gata ! Hai ! mă îndemnă el și mă trase de mânecă. Când ajunserăm la ușa magazinului mi-o deschise și mă împinse înăuntru după care o închise în urma mea. Intrai și mă oprii în loc. Vânzătoarea stătea ca mai-nainte la tejghea cu ochii în caiet. Când auzi zgomotul ușii ridică ochii spre mine și recunoscându-mă iși încruntă din nou sprâncenele :
- Ce vrei măi ? mă întrebă ea cu aceeași voce tunătoare, dar atât de amenințător de parcă mi-ar fi arătat pumnul. Genunchii începură să-mi tremure iar. Fără să-i răspund mă întoarsei repede înapoi spre ușă și ieșii în fugă din magazin. Vărul meu alergă în urma mea:
- Ți ia întors ? mă întrebă el când fu în dreptul meu.
- Nu, raspunsei gâfâind.
- De ce? Ce-a zis ?
- A zis « nu ».
- Stai un pic ! strigă el când ajunserăm din nou la colțul clubului. Nu înțeleg, de ce nu ți ia întors ?
- Nu știu. Nu mai merg la film, mă duc acasă, îi răspunsei cu amărăciune și mă întoarsei să plec.
- Da stai odată ! strigă el din nou ținându-mă de mânecă. Cum așa te duci acasă ? Ce să faci acasă ?
- Nu știu. Am să privesc « Teleenciclopedia » la români.
- Care « Teleenciclopedie »? A fost ieri!
- …Atunci am să privesc altceva.
- Ce altceva? Nu e nimic: nici la români, și nici la ruși, m-am uitat eu azi dimineață în program.
Vorbele lui nu-mi alungară amărăciunea, dar mă făcură să rămân pe loc. Știam că nu era nimic interesant la televizor, știam deasemenea că seara, mai târziu când copiii se vor întoarce în mahala vor povesti scene din film, scene interesante care le-au plăcut cel mai mult, iar mie nu-mi va rămâine decât să ascult ce vor spune ei și nu voi putea împarți acea bucurie. Gândul acesta mă întristă și mai mult. Aruncai o privire spre ușa clubului. Afară nu mai era nimeni decât badea Ion, toți copiii erau în sală deja. Amărât plecai ochii spre pamânt. Vărul meu căzu și el pe gânduri.
- Uite cum facem, îmi vorbi el într-un târziu, tu o să stai și o să m-aștepți aici, eu mă duc să-mi iau bilet și am să intru în sală. Am să aștept acolo oleacă, pe urmă am să ies afară chipurile mă duc la toaletă. Vin aici și-ți dau biletul ție, după asta mă întorc înapoi. Badea Ion o să-mi dea voie să trec pentru că o să mă recunoască. Tu o să mai aștepți aici oleacă, pe urmă vii la ușă și-i arăți biletul. Dacă te întreabă ceva, zici că ai fost să-ți cumperi biscuiți. Ai înțeles ? mă întrebă el stăruitor și fără să mai aștepte răspunsul meu îmi întinse pachetul cu biscuiți, după care se răsuci și alergă spre ușa clubului. Pe la jumătate de cale se întoarse spre mine și-mi strigă :
- Să nu mănânci biscuiți fără mine !
Îi făcui semn cu capul dându-i de înțeles că n-am să mănânc și el continuă să alerge mai departe.
Timpul trecea greu. Cu cât timpul trecea mai greu cu atât pachetul din mâinele mele devenea din ce in ce mai greu. Nu mai aveam nici o poftă de biscuiți, mă lipsiră de bucuria de-a fi în sală împreună cu prietenii mei. Îmi venea să-i arunc și să plec acasă, dar vocea vărului meu îmi răsuna în urechi : « Să nu mănânci biscuiți fără mine ! »
Într-un târziu ușa clubului se deschise, dar nu era el. Era un băiat de pe Lobodă din clasa doua. Trecu în grabă pe lângă mine și se îndreptă spre magazin. După un timp mai ieși un băiat care merse spre toaletă. În cele din urmă apăru și vărul meu. Vorbi ceva cu badea Ion, apoi o luă spre toaletă, trecu după colț, făcu înconjurul clubului și veni la locul unde eram eu.
- Na, ține ! îmi întinse el bucata de bilet de culoare albăstrie.
- Ce i-ai spus lui badea Ion ? îl întrebai îngrijorat și curios în acelaș timp.
- Nimic, zise el zâmbind, l-am întrebat dacă filmul e interesant.
- Păi, bineînțeles că e interesant.
- Știu, dar așa am vrut eu, să vorbesc un pic cu el ca să mă țină minte când mă întorc și să nu-mi ceară să-i arăt biletul. Bine, mai stai aici un pic și pe urmă să intri și tu. Să faci cum am zis eu, ai înțeles ? mă întrebă el înainte să plece. Eu îi făcui un semn de încuviințare.
Rămasei din nou singur. Priveam îndelung spre badea Ion și începu să mă prindă frica. Peste puțin timp văzui că băiatul care se întorcea de la toaletă, deschise ușa și intră în sală fără să se oprească. Știam că era timpul să merg și eu, dar nu mă puteam hotărî nicidecum. Era drumul cel mai lung, cel mai greu și cel mai chinuitor pe care îl făcusem până atunci. Peste un timp, dinspre magazin venea băiatul de pe Lobodă, avea și el un pachet de hârtie în mână. Trecu în grabă pe lângă mine îndreptându-se spre ușă. Atunci, tresării, îmi luai inima-n dinți și alergai repede după el. Îl ajunsem din urmă și mergeam alături de dânsul. Când ajunserăm lângă badea Ion băiatul se scotoci în buzunar, scoase biletul și-l arătă. Eu făcusem la fel.
- Hai treceți mai repede măi băieți, că iaca începe filmul ! ne îndemnă badea Ion pe un ton sfătuitor și mustrător în acelaș timp. Băiatul deschise ușa și intrarăm înauntru. Sala era aproape plină. Fețele vesele ale copiilor priveau nerăbdătoare spre pânza alba. Vărul meu îmi făcu semn cu mâna.
- Vino-n-coace ! strigă el.
Îmi făcui drum printre rândurile de scaune și mă așezai alături de el. Lângă noi erau și ceilalți copii din mahală. Difuzoarele bârnâiră zgomotos, luminile se stinseră, în sală se făcu liniște. Pe pânza albă apărură primele imagini. Filmul începuse.

Badea Ion intra din când în când în sală, arunca o privire în jur să vadă dacă suntem cuminți și apoi ieșea afară. Și ori de câte ori vedeam că deschide ușa mă cufundam în scaun, mă făceam mic și mă feream de ochii lui. De atunci, de fiecare data cand mergeam la film, ma feream de ochii lui.
Bade Ioane, ți-s dator cu zece « capici » pentru « Călărețul fără cap », zece « capici » care nu mi i-a întors țaca vânzătoare… Dumnezeu să-i dee sănătate, dar n-am să-i pomenesc numele – mi-i rușine.

Patinoarul

-

(Cenzurat)

31 Ianuarie 2010

Moș Tudose la nuntă

-

(Versiune cenzurată)

La o nuntă din Ciorești fusesera invitați niste oameni sărmani, oameni care aveau vreo șapte copii pe care îi creșteau cu greu. La nuntă, masa cea mare era plină cu fel și fel de bucate unele mai gustoase ca altele : salată vinigret, pulpe împlute, răcituri de porc, găini coapte în cuptor, cârnați afumați, sarmale cu carne, brânză de oi, sâr golandskii, plăcinte foi… că de-abia încăpeau farfuriile pe mese și de-abia mai țineau mesele de-atâtea mâncăruri. Sărmanul om de ici mînca, dar de colo gândea la copilașii lui pe care-i lăsase acasă cu burticile goale. De scârba bău câteva pahare de vin și in timp ce nuntașii dansau horele, bătutele si sârbele, el privea întruna la pulpele de găină grase și rumene și la cârnăciorii groși și pofticioși. Îsi aruncă o privire in jur și fără să zăbovească înșfăcă câteva pulpe dintr-o farfurie și le tixi într-un buzunar, apoi câțiva cârnați din altă farfurie și-i tixi în alt buzunar. Mai trase puțin cu ochiul și văzând că nimeni nu-l zărește își împluse și celelalte buzunare cu cârnați, plăcinte, cașcaval… pe urmă mai bău vreo două pahare de vin. Și cum stătea așa pe gânduri auzi vocea unei femei la spatele lui :
- Ce stai singur bade Tudose, ia vino-n-coace și mă joacă ! Și zicând acestea îl trage pe bietul omulean de mână în mijlocul horei, ți-l prinde de mijloc și ți-l începe a învârti și-al suci și-n stânga și-n dreapta, și-nainte și-napoi. Badea Tudose uită de necaz, prinse femeiușca de talie și începu a țopăi și a sări în sus de se mirau toți nuntașii de așa dănțuială. Când văzu că toată lumea se uită la el vru să-i uimească mai tare, se aprinse ca un foc, se făcu din nou tânăr, începu să bată din picioare și să sară în sus ca un adevărat dansator. Și cum sărea el așa, dintr-o dată începu să-i sară din buzunare și pulpele, și cârnații, și cașcavalul și plăcintele.
La început nuntașii rămaseră cu gura căscată, pe urmă, când își dădură seama despre ce-i vorba, începură să râdă și să bată din palme...

Izvarul

-

Cred că așa mi-a fost dat mie de la Dumnezeu, sa fiu întodeauna aproape de sufletul femeii. Pentru că de când mă țin minte, am fost mai mult între femei: femei văduve, vemei divorțate, femei fete-mari, femei-fetițe, femei măritate, femei nemăritate… Nu zic „femei tinere” sau „femei batrâne” pentru că inima unei femei e întodeauna tânără !
Și toate aceste femei obișnuiau să se întâlnească la bunică-mea Agripina. Doar ea știa cum să le împace și să le liniștească pe toate, pentru că generația ei începea de la țarul Nicolai și văzuse și trecuse prin multe și era tare de inimă. Durerea acestor femei era mare și avea un leac greu de găsit sau mai degrabă spus, aveau o durere fără leac, pentru că pricina durerii era bărbatul.
Taică-meu murise într-un accident la numai șase ani după ce se căsătorise cu maică-mea. Maică-mea, sărmana, îl plângea întruna numai cum își amintea de el :
- De ce te-a luat Dumnezeu atât de tânar și mai lasat singură? îl bocea ea. Matușa Daria de la Chișinău încerca să o linișteasca:
- Lasă, ia taci, nu mai plânge… îi spunea ea îmbrățișând-o, dar dupa puțină vreme izbucnea și ea în lacrimi și-și plângea propria soartă. - Ce folos că al meu traiește dacă m-a lăsat și a fugit cu alta în Siberia. Mătușa Liuba întorcea capul spre fereastră, își ștergea ochii cu colțul basmalei, după care se jeluia și ea:
- Iaca al meu trăiește, dar ce viață am eu cu el numai eu știu… câte le trag și câte le pățesc … în toată seara sfadă și bucluc… decât așa viață…
Mătușa Anica ieșea să plângă afară ca să n-o vadă nimeni. Mătușa Anica nu fusese niciodată maritată și mergea in grădină să-și plângă barbatul de care nu avuse parte. La toate aceste lacrimi se mai adunau și cele ale verișoarei Silvia și Jenea care își jeleau mamele. Soră-mea era micuță de tot, dar plângea și ea fără să știe de ce.
Eu, singurul bărbat între atâtea femei, stăteam pe un scăunel într-un colțișor și sub povara a atâtor lacrimi mă făcusem mic de tot, atât de mic că nici nu mă vedeam. Bunica stătea cu mâinele încrucișate pe piept și privea când la una când la alta. Le lăsa să-și verse amarul o bună bucată de vreme după care striga:
- Ia mai lăsați fa voi, nu mai plângeți atâta ! Gata, ajunge, că doar nu-i sfârșitul lumii ! De ce atâta bocet și plânset, de parcă îi îngropați azi pe toți? De ce atâta foc și pară ? Iaca eu am pierdut patru care m-au lasat cu cinci copii și i-am crescut pe toți. Rău, greu, cum a fost, dar am avut grijă de toți. Cu primul am făcut doi și pe urmă l-au luat pe front de unde nu s-a mai întors, cu nemții am mai făcut un copil, când au venit rușii l-am făcut pe al patrulea, iar pe al cincilea… aici se oprea, își rotea privirea prin cămară și văzând ca mătușa Anica nu-i, continua pe un ton mai domol, numai eu știu… După aceasta striga din nou:

- Acuma se vorbește că vor să vină ‘mericanii, apoi să vină că-i vom primi și pe ei ! De ce nu ? Așa a fost să fie soarta Moldovei noastre, ca a unei fete mari : când la unul, când la altul. Pe urmă cobora iar vocea:

- Dar ce să ne mai văicărăm atâta, că doar n-o să întoarcem vremea înapoi. După aceasta tăcea o vreme și le privea pe rând ca să vadă ce efect au avut vorbele ei asupra lor și văzându-le oprite din plâns le lua cu altă vorbă:

-Fa voi, știți ce zic eu ? Să vă fac un izvar care să vă încălzească puțin sufletele, ca să mai uitați puțin de scârba. Și zicând acestea se apuca de trebăluit prin casă pregătind cele necesare pentru băutură invitând și pe celelalte femei să o ajute :
- Liubă, du-te și adă niște lemne să aprindem focul ; Darie, tu coboară în beci după vin ; Vale, vezi în casa mare că este niște piper negru ; voi fetelor că sunteți mai sprintene urcați in pod după zahăr. Când dădu cu ochii de mine zâmbi apoi zise: lasă că-ți gătește mâca și ție ceva, am să-ți fac un compot de mere uscate. Pe urmă veni mai aproape și-mi șopti: tu nu te scârbi și nu lua în seamă că așa suntem noi femeile, așa ne este sufletul.

După o jumătate de oră două cratițe abureau pe plită, femeile aveau câte un pahar în mână din care sorbeau în liniște fiecare cu gândurile sale. La al doilea pahar li se înroșiră obrajii, iar la al treilea maică-mea începu să cânte „ Lume, lume, soro lume ” După el urmă „Foaie verde bob năut”, apoi „Trenule mașină mică” la care se prinse și mătușa Liuba, iar la „Mai vino seara pe la noi Ionele dragă”, cântau toate …
Așezat pe scăunelul meu, priveam prin fereastră nucul mare și umbros de un verde strălucitor din fața casei, iar cântul femeilor era asemeni privighetorilor din grădina Raiului. Sufletul mi se umplea de bucurie și-n acelaș timp de un fel de tristețe – un simțământ straniu ce nu mai cunoscusem până atunci. O stare de letargie ca o adiere ușoară îmi învăluia tot corpul liberându-l de toată povara. Eram ușor, ușor, ca un puf de păpădie și-mi trecu prin minte gândul că dacă întind brațele - zbor. Mă ridicai de pe scaun cu gând să merg afară ca să-mi iau zborul de pe prispă, însă după ce făcui doi pași totul începu să se învârtă în jurul meu, mințile să mi se întunece, iar ochii să se închidă, picioarele mi se înmuiară pe loc și căzui în mijlocul cămarei întins la picioarele femeilor.
Cântul încetă pe loc, mătușa Daria scoase un țipăt asurzitor, celelalte femei o urmără toate într-un icnet de spaimă, după care maică-mea începu să plângă. În acelaș timp cineva mă apucă de umăr și mă întoarse grijuliu pe spate. Întredeschisei ochii și văzui chipul puțin uimit al bunicii. Mă privi o vreme cu atenție, pe urmă zâmbi. Se apropie de locul unde fusesem așezat, luă cana din care băusem și o duse la gură, bău din ea și zâmbi iar.
- Ce vă holbați așa ? probozi ea femeile care o priveau întrebătoare. A băut izvar bietul copil ! Apoi continuă pe acelaș ton mustrător : tot vă jeluiți că barbații așa și pe dincolo, că sunt răi. Cum să nu fie răi dacă voi iaca de un copil nu duceți grijă ? Nu credeți că-i prea mult pentru un suflet? Hai că eu, oi fi bătrână și nebună, dar voi ?
După ce spuse acestea mă luă pe brațe și se așeză pe pat, mă înveli cu pestelca și începu să mă mângâie ușurel pe cap.
- Lasă că știu eu ce este și cum este, vorbi ea din nou ca pentru dânsa. Tu te-ai scârbit puțin… Hm, înțeleg eu, inima-i mare dacă puterea-i mică, dar lasă c-o să treacă, o să dormi puțin și o să treacă.
Pentru o vreme casa se cufundă în liniște și numai șoaptele bunicii se auzeau ca un cântec de leagăn. Puțin câte puțin femeile începură să vorbească din nou, iar mai târziu să cânte. Legănat în poala bunicii închisei ochii. Grădina Raiului coborî din nou în sufletul meu și sub vraja cântecului privighetorilor adormisei.

Mă trezise zgomotul înăbușit al unui motor, un miros de cauciuc ars și un tumult de voci gălăgioase. Când deschisei ochii mai eram încă în brațele bunicii. Stăteam înghesuiți pe un scaun într-un autobus care abia gâfâia pe marginea șoselei. Aruncai o privire în jur, oamenii se vârcoleau întruna și-și tot aruncau mutre acre ba în stânga ba în dreapta.
- Te-ai trezit ? mă întrebă bunica zîmbitoare și vazându-mi ochii curioși adăugă, azi mergem la Chișinău în ospeție la mătușă-ta Daria, doar ți-am făgăduit c-am să te iau cu mine să vezi orașul. Dar văzând ca vorbele ei m-au mirat și mai mult înloc să mă bucure, întrebă din nou :
- Ce ai ? Ce-i cu tine ? Privii atent în jur, pe urma mă apropiasei încetișor de umarul ei și-i șoptii la ureche:
- Vreau să fac pipi.
- Hm, zâmbi ea înțelegătoare, asta-i altă daraveră, dar lasă că o rezolvăm noi cumva. Zicând acestea se ridică de pe scaun și începu să-și facă loc prin mulțime spre ușa din spatele autobusului trăgându-mă după ea și tot zicând oamenilor : ia face-ți oleacă de loc, vă rog, să trec cu copilul ista că are o mică nevoie !
Când ajunserăm la ușă o crăpă nițel mi-mi zise :
- Hai, scoate 'strumentu și ușurează-te. Eu o privii nedumerit, dar chipul bunicii era pe cât se poate de serios. De ce te uiți așa la mine? mă întrebă ea pe un ton sever, că doar n-am să opresc un otobus întreg pentru un copil ? Aruncai o privire în jur și văzui pe scaunul din spate două fete care se uitau la mine și chicoteau. Atunci îmi zisei că rușinea mea are temei, o privii din nou pe bunica și-i șoptii:
- Fetele celea râd…
- Păi și ce dacă râd? Bine că râd. Î-s tinere și frumoase, de ce să nu râdă ? Lasă-le să râdă ! Atunci am înțeles că nu aveam încotro.

Și uite așa, în zâmbetul acelor fete frumoase și cu bunica în spatele meu sfințisem drumul care lega satul nostru de capitala țării, drumul care mai târziu avea să devină drumul străinătății, blestematul drum al pribegirilor, drumul care avea să mă ducă la ruși, la nemți și la ‘mericani, drumul care avea să mă înstrăineze de nucul umbros din fața casei, de vorba blândă a bunicii și de minunatul cânt al privighetorilor…

Balonul

-

La magazinul din centrul satului au adus baloane. Vestea se răspândi ca un fulger printre copii și ajunse până pe Imaș, în mahala lui Lica. Spre seară, de la Colțul lui Pălincă și până la Fântâna din Sus drumul era plin cu baloane. Erau de toate culorile și zburau ca fluturii în toate părțile. Doar atunci când trecea vreo căruță sau vreun tractor fiecare își prindea balonul așteptând cu nerăbdare să se libereze drumul după care țipetele de bucurie începeau din nou. Lică stătea rezemat de portița bunicii și privea cu ochi jucăuși spectacolul din drum.
- Prinde-l! Aruncă-l în sus! Ai văzut cum zboară?! strigau copiii trecând în goană prin fața lui. Lică privea în urma lor cu duioșie. Inima î-i bătea în piept și-l îndemna să alerge după ei, să sară în sus și să strige împreună cu ei, însă nu avea balon. Regula jocului prevedea doar participanți cu balon, iar Lică nu avea. Aștepta cu nerăbdare când se va întoarce bunică acasă să-i ceară o monedă ca să-și cumpere și el unul.
Spre seară, când se lăsă amurgul copiii se împrăștiară toți pe la casele lor și drumul rămase pustiu. Lică privea în susul drumului pe unde trebuia să vină bunică-sa de la câmp. Începură să cânte chiriecii și pe ici, colo la vecini se auzea câte o poartă zăvorându-se, câte o ușă care se închide. Într-un târziu o siluetă apăru în vârful dealului. Lică recunoscu mersul puțin legănat al bunicii care ducea traista pe un umăr și sapa pe celălalt. Cum numai o zări alergă spre ea și când îi ajunse în față zise bucuros:
- Dă să te ajut! Bătrâna îi întinse sapa fără să spună nimic. Coborâră drumul încet, în liniște. Lică aștepta cu nerăbdare ca bunica să-l întrebe ceva, astfel va putea să lege vorbă cu ea și să-i împărtășească noutatea. Bătrâna nu spunea nimic și doar când ajunseră lângă casă îl întrebă:
- De ce stai sigur în drum până la ora asta? Atunci Lică vru să-i povestească bunicii noutatea cu baloanele, să-i spună că erau de toate culorile, că aveau toți copiii și să-i ceara o monedă ca să-și cumpere și el măcar unul. Însă, când ridică ochii spre ea văzu că avea chipul obosit, că respira din greu și atunci zise doar:
- Te așteptam.

Toată seara căută un moment propice ca să-i împărtășească gândul, dar bătrâna părea abătută și atunci se hotărî să aștepte până dimineață. Adormise cu greu. Până târziu în fața ochilor îi apăreau baloane de toate culorile, iar în urechi îi răsunau strigătele vesele ale copiilor: „Prinde-l! Aruncă-l în sus! Ai văzut cum zboară?!„
Dimineața se trezi la primul zgomot, se îmbrăcă repede și ieși afară. Bunica era lângă cotlon și-și pregătea în traistă merindele pentru câmp. Când îl văzu îl întrebă mirată:
- De ce te-ai trezit atât de dimineață? Lică se apropie de ea și-i ceru cu o voce blândă:
- Bunică, dă-mi te rog o monedă.
- Ce? O monedă? întrebă ea și mai mirată. Pentru ce-ți trebuie? Lică respiră adânc și vru să-i înșire întreaga povestire a jocului cu baloanele însă bunica se pregătea să plece deja și de frică ca să nu o piardă zise în pripă:
- Să-mi iau un balon.
- Un balon? Bătrâna făcu un gest cu mâna a nepăsare și adăugă, prostii! după care își luă traista și sapa ca să plece.
- Te rog bunico, te rog, doar o mică monedă, îi ceru Lică din nou cu voce tremurândă.
- N-am de unde, răspunse bătrâna pe un ton sec, după care adăugă, ai mâncarea pe plită și mămăliga pe cotruță învelită într-un prosop, eu vin deseară pe la asfințitul soarelui, și se îndreptă cu pași grăbiți spre portiță. Lică nu putea să creadă cele auzite, era atât de uimit de răspunsul bunicii că nici nu găsea cuvinte să vorbească. Alergă în urma ei și când o văzu lângă portiță își trase aer în piept și rosti din nou:
- Te rog bunico... toți copiii au, numai eu nu am... doar o mică monedă. Înainte să închidă portița bătrâna îi aruncă o privire. Copilul avea fața tristă și ochii în lacrimi. Bătrâna ezită puțin, apoi puse traista jos, coborî mâna în buzunar, scotoci în el o vreme, scoase o monedă și i-o întinse. Lică privi moneda în palmă, ridică ochii mirați și zise:
- Dar... e ruginită...
- Păi nu am alta, răspunse bătrâna și adăugă, am găsit-o pe câmp, tu curăț-o, că nu ai altceva nimic de făcut, după care își luă din nou traista pe umăr și plecă cu pași grăbiți urcând drumul spre câmpie.
Toată dimineața Lică se osteni să-și curățe moneda. Mai întâi încercă să o șterga cu un prosop vechi, dar nu reuși decât să-i dea o culoare mai aprinsă ruginii. Atunci se urcă în podul casei unde găsi o bucată de pâslă de care o frecă îndelung pe toate părțile. Se chinui multă vreme și într-un târziu reuși să-i dea un luciu gravurei. Marginile erau albe și i se putea ușor citi valoarea. Era una de douăzeci, putea să-și cumpere cinci baloane pe ea. Lică era bucuros. Sări iute din pod, intră în casă și-și schimbă cămașa, după care încuie ușa și alergă într-un suflet la magazin. Aici coada nu era mare, erau doar câteva bătrâne în fața lui, dar totuși a trebuit să aștepte ceva timp deorece femeile erau dornice de pălăvrăgeală și nu se lăsau duse de lângă tejghea. În urma lui se mai iviră câțiva copii care ocupară rând și stăteau și ei cu ochii ațintiți spre tejghea. Din vorbele lor Lică își dădu seama că veniră și ei să-și cumpere baloane. Într-un târziu îl ajunse rândul, întinse moneda vânzătoarei și zise:
- Cinci baloane de culori diferite, vă rog. Vânzătoarea privi moneda, pe urmă îl fixă în ochi și vorbi cu o voce ascuțită:
- Asta n-o primim că e ruginită. Lui Lică începu să-i tremure buzele, deschise gura să spună ceva, dar vînzătoarea îi făcu un gest cu mâna să se miște la o parte și strigă:
- Următorul! Băiatul din spatele lui îi ocupă locul. Lică se întoarse spre ușă și părăsi magazinul. Vocea aspră a vânzătoarei îi răsuna în urechi ca un ecou: „Asta n-o primim că e ruginită!” Se întoarse acasă trist și abătut. Pe drumul din mahala copiii se jucau din nou cu baloane. Lică coborî bucata de pâsla din pod, se așeză pe prispă și începu să curățe moneda din nou. Munci la ea până după amează. Era atât de preocupat că uitase să și mănânce.

Când se întoarse a doua oară la magazin vazu ca erau mai mulți copii care stăteau în rând. Lume era multă și rândul mergea greu. Un tumult de voci gălăgioase răsunau în încăpere, dar Lică nu auzea nimic, privea mereu spre tejghea și-și aștepta nerăbdător rândul. Într-un târziu se văzu din nou în fața vânzătoarei și-i întinse iar moneda:
- Cinci baloane de culori diferite, vă rog. Vânzătoarea luă moneda, o privi cu atenție pe ambele părți și i-o întoarse înapoi.
- Nu merge măi băiete!
- De ce? întrebă Lică îngrozit. Eu am curățat-o!
- Păi n-ai curățat-o bine. Ia uite, vezi câtă rugină a rămas? îi răspunse vânzătoarea pe un ton sever, după care adăugă, hai, că n-am timp de pierdut cu tine.
Băiatul simțea cum i se înroșesc obrajii. Un tremur îl străbătu prin tot corpul. Muncise atâta timp în zadar?..

Lica se întorse din nou acasă. Până la închiderea magazinului mai rămâneau doar două ore. Se hotărî să-și curățe moneda și să se întoarcă din nou la magazin până să închidă. Îi veni în gând să o frece de prispa casei care era din lut. Nu era ușor: moneda îi aluneca printre degete și-i venea greu să o miște. Băiatul muncea cu atâta zel că i se umflară degetele, fața i se înroși și pe obraji îi șiroiau rânduri de sudoare. De pe drum se auzeau strigătele vesele ale copiilor. Lică muncea întruna. Din când în când se oprea ca să privească ceasornicul de pe perete, pe urmă se apuca din nou de treabă cu mai mult zel. Într-un târziu sfârși. Mâinele și fața îi erau prăfuite, degetele îi erau zdrelite și sângerau. Lică ridică moneda sus și o privi în lumina soarelui. Era argintie strălucitoare, nu avea nici un pic de rugină pe ea, era ca nouă. Cu mișcări bruște se scutură de praf, își spălă mâinele și fața, pe urmă își schimbă iar cămașa și plecă în fugă la magazin. Când intră înăuntru văzu că nu era multă lume. O băbuță stătea de vorbă cu vânzătoarea, un băiat cu pistrui ieșea pe ușă ticsindu-și buzunarul de la pantaloni cu baloane proaspăt cumpărate. Lică se apropie de tejghea și întinse vânzătoarei moneda:
- Cinci baloane de culori diferite, vă rog, spuse el gâfâind. Vânzătoarea stătea cu mâinele încrucișate pe piept și fără să se miște îi răspunse:
- Nu mai sunt.
Lică înmărmurise, un curent rece îl străbătu prin tot corpul.
- Cum nu mai sunt? întrebă el cu voce tremurândă.
- S-au terminat măi băiete, nu mai sunt.
- N-a rămas nici unul? întrebă el privind-o țintă în ochi.
- Nu, răspunse ea ferm și rece după care adăugă, băiatul care a ieșit numai ce pe ușă le-a cumpărat pe toate care mai erau.
Lică se întoarse pe călcâie și fără să-și ia rămas bun o zbughi pe ușă afară. Ajuns în drum privi la stângă, apoi la dreapta și văzu băiatul care nu demul ieșise dispărând după cotitură. Alergă iute în urma lui și în scurt timp îl ajunse.
- Tu ai cumpărat baloane? strigă Lică odată ajuns lângă el. Băiatul se întoarse, îi aruncă o privire, apoi schiță un zâmbet.
- Da, răspunse el după care îl privi în ochi și întrebă iscoditor: de ce?
- Le-ai cumpărat pe toate, n-a mai ramas nici unul, răspunse Lică gâfâind.
- Știu, zise acesta și pe fața lui pistruiată apăru un zâmbet larg apoi întrebă pe acelaș ton iscoditor: și ce dacă le-am cumpărat pe toate?
- Dă-mi și mie cinci, te rog, ți le plătesc! zise Lică în grabă întinzându-i moneda. Băiatul o privi cu atenție, zâmbi din nou, de data aceasta triumfător, apoi cu mișcări lente scoase din buzunar un balon mic de culoare albastră i-l întinse lui Lică și rosti:
- Unul.
- Ce? întrebă Lică uluit.
- Îți dau unul pe ea, răspunse acesta cu acelaș zâmbet triumfător.
- Numai unul? Cum așa? Eu pot să-mi cumpăr cinci pe ea! se răsti Lică indignat. Zâmbetul dispăru de pe fața Pistruiatului, ochii i se încruntară și el vorbi pe un ton aspru:
- Atunci du-te și-ți cumpără, după care îi întoarse spatele și plecă cu pași grăbiți. Lică vru să adaoge ceva, dar nu reuși și înghiți în sec. Alergă în urma lui și merse o vreme alături de el căutând un moment propice ca să înceapă discuția din nou, dar nu găsea. Într-un târziu păși în fața și zise pe un ton mai domol:
- Dă-mi măcar două. Pistruiatul î-i ocoli privirea fără să-i răspundă și-și mări pasul. Astfel, în tăcere, trecură podul. După pod, la răspântie Pistruiatul o luă spre dreapta, Lică se opri deoarece trebuia să meargă pe drum înainte. Zăbovi o vreme privind cum acesta se îndepărtează, apoi alergă după el, se propti în fața lui, îi întinse moneda și-i vorbi:
- Bine, dă-mi unul. Zâmbetul larg, triumfător apăru din nou pe fața acestuia. Din nou, cu aceleași mișcări lente scoase balonul din buzunar și-l întinse lui Lică, apoi luă moneda și o strecură în buzunar. În timp ce Lică își privea balonul Pistruiatul ridică mâna în semn de salut făcu un pas spre stânga și plecă fără să spună ceva cu acelaș pas grăbit ca mai înainte.
Lică privea balonul cu ochii licărind de bucurie. Era de un albastru închis cu un desen la mijloc, dar atât de mic că abea putea să-l vadă. Curios să afle ce era desenat pe balon hotărî să-l umfle. Îl lipi de buze și începu să sufle în el. După câteva suflări balonul prinse o formă rotundă care treptat începu să se mărească. Pe măsură ce creștea albastrul devenea tot mai deschis de culuoarea cerului senin. Sufletul lui Lică se umplea de bucurie, un zâmbet fericit îi lumina fața. Deodată o bubuitură î-i asurzi urechile, de spaimă închise ochii. După o frântură de secundă îi deschise iar. În fața ochilor era un gol, o bucată subțire de cauciuc îi atârna ca o zdreanță între degete, o altă bucată era jos pe pământ - balonul bufni. Lică înmărmurise. Un timp rămase nedumerit, pe urmă chipul îi deveni trist. O profundă dezamăgire îi învălui sufletul. Nu putea să creadă, se chinuise atât de mult... O adiere ușoară de vânt îi mângâia fața. Două lacrimi mari i se rostogliau pe obraji.

Drumul era pustiu. Din cerul înnorat începură să cadă lin picături grele de ploaie...