-
Duminica e o zi sfântă. Pentru mine, Duminica era cea mai frumoasă zi a săptămânii : nu mergeam la școală și nici nu aveam treburi de făcut acasă, pentru că Duminică e ziua Domnului si nu se lucrează. Însă ceea ce mă bucura cel mai mult în acea zi era filmul pentru copii de la ora șapte la clubul din centrul satului. Noi, copiii, îl așteptam cu nerăbdare o săptămână întreagă. Duminică, încă pe la orele cinci ne înghesuiam cu toții la ușa clubului și priveam când în Jos, când în Sus : în Jos de unde trebuia să vină badea Ion să ne dea bilete, în Sus de unde trebuia să vină badea Nicu să învârtă pelicula și să dea drumul la film. Într-o Duminică ca aceasta împreună cu mai mulți prieteni și copii din mahala așteptam nerăbdători filmul. Se vede că atât badea Ion cât și badea Nicu aveau mai multe treburi pe acasă pentru că era trecut de șapte și ei tot nu mai veneau. De atâta așteptare vărului meu i se facu foame și-mi zice :
- Hai pe la magazin să vedem ce mai este ! Trebuie să vă spun că vărul meu era băiatul cel mai isteț din tot neamul. Dacă nu se căsătorea devreme și făcea puțină carte ajungea un mare financiar sau politician, oameni din cei care acum sunt la modă...
- Hai pe la magazin să vedem ce mai este ! Trebuie să vă spun că vărul meu era băiatul cel mai isteț din tot neamul. Dacă nu se căsătorea devreme și făcea puțină carte ajungea un mare financiar sau politician, oameni din cei care acum sunt la modă...
Intrarăm în magazin. Nu era nimeni, liniște, doar două muște zumzăiau alene încolo și încoace pe vitrina frigiderului. Vânzătoarea stătea cu nasul într-un caiet jerpelit și-și făcea niște socoteli, ne aruncă o scurtă privire după care iși bunghi din nou ochii în caiet. Vărul meu trecu o dată cu vederea prin tot magazinul după care îmi făcu semn să ieșim afară :
- Tu câți bani ai ? mă îtrebă el când eram după ușă.
- O capică de douazeci. Dar tu ?
- Eu ? Eu am numai zece pentru film, răspunse el răspicat. Ai văzut că sunt biscuiți din ceia ieftini la nouă capici suta de grame ? mă întrebă el zâmbind și fără să mai aștepte răspunsul meu mă îndemnă prietenos : hai să cumpărăm !
Văzând că zăbovesc cu răspunsul îmi îngrădi calea, mă privi în ochi și zise iar :
- Intri în magazin și-i zici vânzătoarei să-ți dea o sută de grame de biscuiți din cei rotunzi la nouă capici suta. Ea o să-ți întoarcă rest unsprezece din care îți rămân zece pentru film. Ai înțeles ? Hai du-te, ce mai stai ?! mă îndemnă el din nou puțin iritat și mă împinse spre ușă.
Intrai în magazin și mă apropiai cu pași timizi de tejghea. Vânzătoarea stătea ca mai-nainte deasupra caietului, bolborosea niște cifre, iși încrețea fruntea și tot scria niște semne. Într-un târziu mă întrebă fără să-și ridice ochii :
- Ce vrei băiete ? Vocea ei răsună ca un tunet în liniștea magazinului. Tresării, scoasei moneda din buzunar și i-o întinsei :
- O sută de grame de biscuiți va rog.
- De care biscuiți ? mă întrebă ea după o pauză.
- Din cei rotunzi, răspunsei cu voce tremurândă și-i arătai cu degetul spre raftul din stânga. Vânzătoarea închise caietul, luă o coală de hârtie, o răsuci în formă de con, se apropie de raft și puse în el o mână de biscuiți . După aceasta reveni la tejghea și aruncă pachetul pe cântar. Acul balanței se apropie încetișor de o sută. Eu îi întinsei din nou moneda.
- O sută ori două ? mă întrebă ea luându-mi moneda și privind-o atentă pe o parte și pe alta.
- Numai o sută. Răspunsul meu o facu să surâdă puțin, înșfăcă pachetul de pe cântar, scoase din el doi biscuiți și-i puse discret de o parte, după care răsuci pachetul la un capăt și mi-l întinse.
- Ia-le, îmi zise ea tăios, după care deschise caietul și-și bunghi din nou ochii în el. Eu stăteam locului și o priveam nedumerit. « Dar restul ? », mă întrebai în sinea mea. Genunchii începură să-mi tremure, inima să-mi bată. Vânzătoarea continua să scrie în caiet fără să mă privească. « Dar filmul ? » continuam eu să mă întreb. Începusem să respir din ce în ce mai des, atât de des că din gâtul meu ieși un murmur. Vânzătorea îmi aruncă o privire pe sub sprâncene, își încreți fruntea și mă întrebă supărată :
- Ce mai vrei ? Pleacă ! Vocea ei rasună greu ca un ordin și mă înspăimântă și mai mult. Fără să mai zăbovesc, mă răsucii pe loc și părăsii în grabă magazinul.
Afară vărul meu mă aștepta privind îndelung spre ușă. Cum numai mă văzuse ieșind, se apropie de mine.
- Ai cumpărat ? mă întrebă el nerăbdător privind pachetul și întinzând mâna spre el. Ia dă să văd ! O sută de grame ai luat ?
- Da.
- Îs cam puține pentru o sută de grame, adăugă el fără să mă privească. Desfăcu pachetul, luă un biscuit și-l băgă în gură după care îmi luă pachetul din mână și merserăm spre club. Între timp badea Ion venise și copiii care se înghesuiau lângă ușă intrau unul cîte unul în sală.
- Împrumută-mi zece capici, îl rugai când eram deja pe la colțul clubului.
- Ce ? Zece capici ? De ce ?
- Pentru film, raspunsei eu coborând vocea.
- Păi, cum adică ? întrebă el nedumerit. Câți biscuiți ai luat?
- O sută de grame răspunsei eu, după care plecai ochii și adăugai, dar nu mi-a dat rest.
- Cum adică nu ți-a dat rest ? Ia-i cerut să-ți întoarcă?
- Nu.
- Aaa, păi de-aceia nu ți ia dat, raspunse el înseninându-se, hai înapoi și o să-i ceri.
- Nu, nu vreau să merg înapoi.
- De ce ? întrebă el din nou și mai nedumerit.
- Mi-i rușine.
- Cum adică ți-i rușine? Tare prost mai ești! N-are de ce să-ți fie rușine! Te întorci înapoi la magazin, intri și-i spui să-ți dea restul de la biscuiți și gata ! Hai ! mă îndemnă el și mă trase de mânecă. Când ajunserăm la ușa magazinului mi-o deschise și mă împinse înăuntru după care o închise în urma mea. Intrai și mă oprii în loc. Vânzătoarea stătea ca mai-nainte la tejghea cu ochii în caiet. Când auzi zgomotul ușii ridică ochii spre mine și recunoscându-mă iși încruntă din nou sprâncenele :
- Ce vrei măi ? mă întrebă ea cu aceeași voce tunătoare, dar atât de amenințător de parcă mi-ar fi arătat pumnul. Genunchii începură să-mi tremure iar. Fără să-i răspund mă întoarsei repede înapoi spre ușă și ieșii în fugă din magazin. Vărul meu alergă în urma mea:
- Ți ia întors ? mă întrebă el când fu în dreptul meu.
- Nu, raspunsei gâfâind.
- De ce? Ce-a zis ?
- A zis « nu ».
- Stai un pic ! strigă el când ajunserăm din nou la colțul clubului. Nu înțeleg, de ce nu ți ia întors ?
- Nu știu. Nu mai merg la film, mă duc acasă, îi răspunsei cu amărăciune și mă întoarsei să plec.
- Da stai odată ! strigă el din nou ținându-mă de mânecă. Cum așa te duci acasă ? Ce să faci acasă ?
- Nu știu. Am să privesc « Teleenciclopedia » la români.
- Care « Teleenciclopedie »? A fost ieri!
- …Atunci am să privesc altceva.
- Ce altceva? Nu e nimic: nici la români, și nici la ruși, m-am uitat eu azi dimineață în program.
Vorbele lui nu-mi alungară amărăciunea, dar mă făcură să rămân pe loc. Știam că nu era nimic interesant la televizor, știam deasemenea că seara, mai târziu când copiii se vor întoarce în mahala vor povesti scene din film, scene interesante care le-au plăcut cel mai mult, iar mie nu-mi va rămâine decât să ascult ce vor spune ei și nu voi putea împarți acea bucurie. Gândul acesta mă întristă și mai mult. Aruncai o privire spre ușa clubului. Afară nu mai era nimeni decât badea Ion, toți copiii erau în sală deja. Amărât plecai ochii spre pamânt. Vărul meu căzu și el pe gânduri.
- Uite cum facem, îmi vorbi el într-un târziu, tu o să stai și o să m-aștepți aici, eu mă duc să-mi iau bilet și am să intru în sală. Am să aștept acolo oleacă, pe urmă am să ies afară chipurile mă duc la toaletă. Vin aici și-ți dau biletul ție, după asta mă întorc înapoi. Badea Ion o să-mi dea voie să trec pentru că o să mă recunoască. Tu o să mai aștepți aici oleacă, pe urmă vii la ușă și-i arăți biletul. Dacă te întreabă ceva, zici că ai fost să-ți cumperi biscuiți. Ai înțeles ? mă întrebă el stăruitor și fără să mai aștepte răspunsul meu îmi întinse pachetul cu biscuiți, după care se răsuci și alergă spre ușa clubului. Pe la jumătate de cale se întoarse spre mine și-mi strigă :
- Să nu mănânci biscuiți fără mine !
Îi făcui semn cu capul dându-i de înțeles că n-am să mănânc și el continuă să alerge mai departe.
Timpul trecea greu. Cu cât timpul trecea mai greu cu atât pachetul din mâinele mele devenea din ce in ce mai greu. Nu mai aveam nici o poftă de biscuiți, mă lipsiră de bucuria de-a fi în sală împreună cu prietenii mei. Îmi venea să-i arunc și să plec acasă, dar vocea vărului meu îmi răsuna în urechi : « Să nu mănânci biscuiți fără mine ! »
Într-un târziu ușa clubului se deschise, dar nu era el. Era un băiat de pe Lobodă din clasa doua. Trecu în grabă pe lângă mine și se îndreptă spre magazin. După un timp mai ieși un băiat care merse spre toaletă. În cele din urmă apăru și vărul meu. Vorbi ceva cu badea Ion, apoi o luă spre toaletă, trecu după colț, făcu înconjurul clubului și veni la locul unde eram eu.
- Na, ține ! îmi întinse el bucata de bilet de culoare albăstrie.
- Ce i-ai spus lui badea Ion ? îl întrebai îngrijorat și curios în acelaș timp.
- Nimic, zise el zâmbind, l-am întrebat dacă filmul e interesant.
- Păi, bineînțeles că e interesant.
- Știu, dar așa am vrut eu, să vorbesc un pic cu el ca să mă țină minte când mă întorc și să nu-mi ceară să-i arăt biletul. Bine, mai stai aici un pic și pe urmă să intri și tu. Să faci cum am zis eu, ai înțeles ? mă întrebă el înainte să plece. Eu îi făcui un semn de încuviințare.
Rămasei din nou singur. Priveam îndelung spre badea Ion și începu să mă prindă frica. Peste puțin timp văzui că băiatul care se întorcea de la toaletă, deschise ușa și intră în sală fără să se oprească. Știam că era timpul să merg și eu, dar nu mă puteam hotărî nicidecum. Era drumul cel mai lung, cel mai greu și cel mai chinuitor pe care îl făcusem până atunci. Peste un timp, dinspre magazin venea băiatul de pe Lobodă, avea și el un pachet de hârtie în mână. Trecu în grabă pe lângă mine îndreptându-se spre ușă. Atunci, tresării, îmi luai inima-n dinți și alergai repede după el. Îl ajunsem din urmă și mergeam alături de dânsul. Când ajunserăm lângă badea Ion băiatul se scotoci în buzunar, scoase biletul și-l arătă. Eu făcusem la fel.
- Hai treceți mai repede măi băieți, că iaca începe filmul ! ne îndemnă badea Ion pe un ton sfătuitor și mustrător în acelaș timp. Băiatul deschise ușa și intrarăm înauntru. Sala era aproape plină. Fețele vesele ale copiilor priveau nerăbdătoare spre pânza alba. Vărul meu îmi făcu semn cu mâna.
- Vino-n-coace ! strigă el.
Îmi făcui drum printre rândurile de scaune și mă așezai alături de el. Lângă noi erau și ceilalți copii din mahală. Difuzoarele bârnâiră zgomotos, luminile se stinseră, în sală se făcu liniște. Pe pânza albă apărură primele imagini. Filmul începuse.
- Tu câți bani ai ? mă îtrebă el când eram după ușă.
- O capică de douazeci. Dar tu ?
- Eu ? Eu am numai zece pentru film, răspunse el răspicat. Ai văzut că sunt biscuiți din ceia ieftini la nouă capici suta de grame ? mă întrebă el zâmbind și fără să mai aștepte răspunsul meu mă îndemnă prietenos : hai să cumpărăm !
Văzând că zăbovesc cu răspunsul îmi îngrădi calea, mă privi în ochi și zise iar :
- Intri în magazin și-i zici vânzătoarei să-ți dea o sută de grame de biscuiți din cei rotunzi la nouă capici suta. Ea o să-ți întoarcă rest unsprezece din care îți rămân zece pentru film. Ai înțeles ? Hai du-te, ce mai stai ?! mă îndemnă el din nou puțin iritat și mă împinse spre ușă.
Intrai în magazin și mă apropiai cu pași timizi de tejghea. Vânzătoarea stătea ca mai-nainte deasupra caietului, bolborosea niște cifre, iși încrețea fruntea și tot scria niște semne. Într-un târziu mă întrebă fără să-și ridice ochii :
- Ce vrei băiete ? Vocea ei răsună ca un tunet în liniștea magazinului. Tresării, scoasei moneda din buzunar și i-o întinsei :
- O sută de grame de biscuiți va rog.
- De care biscuiți ? mă întrebă ea după o pauză.
- Din cei rotunzi, răspunsei cu voce tremurândă și-i arătai cu degetul spre raftul din stânga. Vânzătoarea închise caietul, luă o coală de hârtie, o răsuci în formă de con, se apropie de raft și puse în el o mână de biscuiți . După aceasta reveni la tejghea și aruncă pachetul pe cântar. Acul balanței se apropie încetișor de o sută. Eu îi întinsei din nou moneda.
- O sută ori două ? mă întrebă ea luându-mi moneda și privind-o atentă pe o parte și pe alta.
- Numai o sută. Răspunsul meu o facu să surâdă puțin, înșfăcă pachetul de pe cântar, scoase din el doi biscuiți și-i puse discret de o parte, după care răsuci pachetul la un capăt și mi-l întinse.
- Ia-le, îmi zise ea tăios, după care deschise caietul și-și bunghi din nou ochii în el. Eu stăteam locului și o priveam nedumerit. « Dar restul ? », mă întrebai în sinea mea. Genunchii începură să-mi tremure, inima să-mi bată. Vânzătoarea continua să scrie în caiet fără să mă privească. « Dar filmul ? » continuam eu să mă întreb. Începusem să respir din ce în ce mai des, atât de des că din gâtul meu ieși un murmur. Vânzătorea îmi aruncă o privire pe sub sprâncene, își încreți fruntea și mă întrebă supărată :
- Ce mai vrei ? Pleacă ! Vocea ei rasună greu ca un ordin și mă înspăimântă și mai mult. Fără să mai zăbovesc, mă răsucii pe loc și părăsii în grabă magazinul.
Afară vărul meu mă aștepta privind îndelung spre ușă. Cum numai mă văzuse ieșind, se apropie de mine.
- Ai cumpărat ? mă întrebă el nerăbdător privind pachetul și întinzând mâna spre el. Ia dă să văd ! O sută de grame ai luat ?
- Da.
- Îs cam puține pentru o sută de grame, adăugă el fără să mă privească. Desfăcu pachetul, luă un biscuit și-l băgă în gură după care îmi luă pachetul din mână și merserăm spre club. Între timp badea Ion venise și copiii care se înghesuiau lângă ușă intrau unul cîte unul în sală.
- Împrumută-mi zece capici, îl rugai când eram deja pe la colțul clubului.
- Ce ? Zece capici ? De ce ?
- Pentru film, raspunsei eu coborând vocea.
- Păi, cum adică ? întrebă el nedumerit. Câți biscuiți ai luat?
- O sută de grame răspunsei eu, după care plecai ochii și adăugai, dar nu mi-a dat rest.
- Cum adică nu ți-a dat rest ? Ia-i cerut să-ți întoarcă?
- Nu.
- Aaa, păi de-aceia nu ți ia dat, raspunse el înseninându-se, hai înapoi și o să-i ceri.
- Nu, nu vreau să merg înapoi.
- De ce ? întrebă el din nou și mai nedumerit.
- Mi-i rușine.
- Cum adică ți-i rușine? Tare prost mai ești! N-are de ce să-ți fie rușine! Te întorci înapoi la magazin, intri și-i spui să-ți dea restul de la biscuiți și gata ! Hai ! mă îndemnă el și mă trase de mânecă. Când ajunserăm la ușa magazinului mi-o deschise și mă împinse înăuntru după care o închise în urma mea. Intrai și mă oprii în loc. Vânzătoarea stătea ca mai-nainte la tejghea cu ochii în caiet. Când auzi zgomotul ușii ridică ochii spre mine și recunoscându-mă iși încruntă din nou sprâncenele :
- Ce vrei măi ? mă întrebă ea cu aceeași voce tunătoare, dar atât de amenințător de parcă mi-ar fi arătat pumnul. Genunchii începură să-mi tremure iar. Fără să-i răspund mă întoarsei repede înapoi spre ușă și ieșii în fugă din magazin. Vărul meu alergă în urma mea:
- Ți ia întors ? mă întrebă el când fu în dreptul meu.
- Nu, raspunsei gâfâind.
- De ce? Ce-a zis ?
- A zis « nu ».
- Stai un pic ! strigă el când ajunserăm din nou la colțul clubului. Nu înțeleg, de ce nu ți ia întors ?
- Nu știu. Nu mai merg la film, mă duc acasă, îi răspunsei cu amărăciune și mă întoarsei să plec.
- Da stai odată ! strigă el din nou ținându-mă de mânecă. Cum așa te duci acasă ? Ce să faci acasă ?
- Nu știu. Am să privesc « Teleenciclopedia » la români.
- Care « Teleenciclopedie »? A fost ieri!
- …Atunci am să privesc altceva.
- Ce altceva? Nu e nimic: nici la români, și nici la ruși, m-am uitat eu azi dimineață în program.
Vorbele lui nu-mi alungară amărăciunea, dar mă făcură să rămân pe loc. Știam că nu era nimic interesant la televizor, știam deasemenea că seara, mai târziu când copiii se vor întoarce în mahala vor povesti scene din film, scene interesante care le-au plăcut cel mai mult, iar mie nu-mi va rămâine decât să ascult ce vor spune ei și nu voi putea împarți acea bucurie. Gândul acesta mă întristă și mai mult. Aruncai o privire spre ușa clubului. Afară nu mai era nimeni decât badea Ion, toți copiii erau în sală deja. Amărât plecai ochii spre pamânt. Vărul meu căzu și el pe gânduri.
- Uite cum facem, îmi vorbi el într-un târziu, tu o să stai și o să m-aștepți aici, eu mă duc să-mi iau bilet și am să intru în sală. Am să aștept acolo oleacă, pe urmă am să ies afară chipurile mă duc la toaletă. Vin aici și-ți dau biletul ție, după asta mă întorc înapoi. Badea Ion o să-mi dea voie să trec pentru că o să mă recunoască. Tu o să mai aștepți aici oleacă, pe urmă vii la ușă și-i arăți biletul. Dacă te întreabă ceva, zici că ai fost să-ți cumperi biscuiți. Ai înțeles ? mă întrebă el stăruitor și fără să mai aștepte răspunsul meu îmi întinse pachetul cu biscuiți, după care se răsuci și alergă spre ușa clubului. Pe la jumătate de cale se întoarse spre mine și-mi strigă :
- Să nu mănânci biscuiți fără mine !
Îi făcui semn cu capul dându-i de înțeles că n-am să mănânc și el continuă să alerge mai departe.
Timpul trecea greu. Cu cât timpul trecea mai greu cu atât pachetul din mâinele mele devenea din ce in ce mai greu. Nu mai aveam nici o poftă de biscuiți, mă lipsiră de bucuria de-a fi în sală împreună cu prietenii mei. Îmi venea să-i arunc și să plec acasă, dar vocea vărului meu îmi răsuna în urechi : « Să nu mănânci biscuiți fără mine ! »
Într-un târziu ușa clubului se deschise, dar nu era el. Era un băiat de pe Lobodă din clasa doua. Trecu în grabă pe lângă mine și se îndreptă spre magazin. După un timp mai ieși un băiat care merse spre toaletă. În cele din urmă apăru și vărul meu. Vorbi ceva cu badea Ion, apoi o luă spre toaletă, trecu după colț, făcu înconjurul clubului și veni la locul unde eram eu.
- Na, ține ! îmi întinse el bucata de bilet de culoare albăstrie.
- Ce i-ai spus lui badea Ion ? îl întrebai îngrijorat și curios în acelaș timp.
- Nimic, zise el zâmbind, l-am întrebat dacă filmul e interesant.
- Păi, bineînțeles că e interesant.
- Știu, dar așa am vrut eu, să vorbesc un pic cu el ca să mă țină minte când mă întorc și să nu-mi ceară să-i arăt biletul. Bine, mai stai aici un pic și pe urmă să intri și tu. Să faci cum am zis eu, ai înțeles ? mă întrebă el înainte să plece. Eu îi făcui un semn de încuviințare.
Rămasei din nou singur. Priveam îndelung spre badea Ion și începu să mă prindă frica. Peste puțin timp văzui că băiatul care se întorcea de la toaletă, deschise ușa și intră în sală fără să se oprească. Știam că era timpul să merg și eu, dar nu mă puteam hotărî nicidecum. Era drumul cel mai lung, cel mai greu și cel mai chinuitor pe care îl făcusem până atunci. Peste un timp, dinspre magazin venea băiatul de pe Lobodă, avea și el un pachet de hârtie în mână. Trecu în grabă pe lângă mine îndreptându-se spre ușă. Atunci, tresării, îmi luai inima-n dinți și alergai repede după el. Îl ajunsem din urmă și mergeam alături de dânsul. Când ajunserăm lângă badea Ion băiatul se scotoci în buzunar, scoase biletul și-l arătă. Eu făcusem la fel.
- Hai treceți mai repede măi băieți, că iaca începe filmul ! ne îndemnă badea Ion pe un ton sfătuitor și mustrător în acelaș timp. Băiatul deschise ușa și intrarăm înauntru. Sala era aproape plină. Fețele vesele ale copiilor priveau nerăbdătoare spre pânza alba. Vărul meu îmi făcu semn cu mâna.
- Vino-n-coace ! strigă el.
Îmi făcui drum printre rândurile de scaune și mă așezai alături de el. Lângă noi erau și ceilalți copii din mahală. Difuzoarele bârnâiră zgomotos, luminile se stinseră, în sală se făcu liniște. Pe pânza albă apărură primele imagini. Filmul începuse.
Badea Ion intra din când în când în sală, arunca o privire în jur să vadă dacă suntem cuminți și apoi ieșea afară. Și ori de câte ori vedeam că deschide ușa mă cufundam în scaun, mă făceam mic și mă feream de ochii lui. De atunci, de fiecare data cand mergeam la film, ma feream de ochii lui.
Bade Ioane, ți-s dator cu zece « capici » pentru « Călărețul fără cap », zece « capici » care nu mi i-a întors țaca vânzătoare… Dumnezeu să-i dee sănătate, dar n-am să-i pomenesc numele – mi-i rușine.
