-
« Stăpâne, stăpâne,
Mai cheamă și-un câine… »
(Istoria aceasta a avut loc la noi în sat, chiar pe Imaș și dacă îmi îngăduți am să v-o povestesc și vouă. Mai întâi de toate trebuie să vă mărturisesc că numele personajelor au fost schimbate, nu că aș fi avut eu frică de urmările neprevăzute care ar putea să aibă loc în urma acestei povestiri, dar pentru că-mi iubesc mult sătenii și mai ales mahalagii și n-aș vrea să am pricină de discordie cu ei doar pentru o simplă vorbă. Pentru că ceea ce vă voi spune vouă ar putea să ajungă și la urechile lor și cine știe, poate că vor zice cu mândrie: « Uite, despre mine s-a vorbit !» Dar poate că se vor supăra pe mine și vor spune : « Da ce-și bagă el nasul unde nu-i fierbe oala?! » și atunci nu-i bine, nu-i bine deloc…)
Era într-o seară de toamnă pe la sfârșitul lui Răpciune. Lelea Ioana le așeză pe toate la locul lor, cum o făcea de obicei înainte de culcare : închise ce era de închis, zăvorâse ce era de zăvorât și încuiase tot ce trebuia încuiat. Înainte să se întindă în așternut vorbi cu Dumnezeu într-o lungă rugăciune unde-și pomeni toți copiii, nepoții și neamurile, după care se întoarse către moș Trofim și întrebă :
- Tu te-ai închinat ? Că eu sting lumina !
Moș Trofim, ceva mai în vârsta decât lelea Ioana, la cei optzeci și ceva de ani ai lui îl ajunse cu adevărat bătrânețea și din cauza reumatizmului stătea mai mult la pat pentru că își mișca cu greu picioarele. La întrebarea lelei Ioana se ridică într-un cot și răspunse :
- Da Ioană, da… după care vru să adauge : « Adu-mi o cană cu apă ! », dar nu reuși pentru că în acelaș timp lumina se stinse și cămara se cufundă în întuneric. Moș Trofim nu îndrăzni să mai spună ceva, înghiți în sec, iși întinse din nou capul pe pernă și strânse din buze doar. Dincolo de sobă, patul lelei Ioana scârțâia îndelung în timp ce aceasta se răsucea de pe o parte pe alta căutându-și locul. În cele din urmă se opri, puse mâna sub cap și scoase un oftat lung și greu, plin de nemulțumire, la care moș Trofim înghiți iar în sec.
În cămară se făcu liniște și doar pe undeva prin sat se mai auzea câte un câine lătrând. Somnul nu venea niciodată deândată, ci după o lungă așteptare. De o parte și de alta a sobei moș Trofim și Lelea Ioana rămâinea fiecare cu gândurile sale. În mintea lui moș Trofim, evlavios din fire, erau tot felul de îngeri, sfinți și alți martiri ai creștinătații. Lelea Ioana era cu gândul la treburile gospodărești : își număra gâștele, găinele și-și făcea socoteală câte trebuie tăiate toamna aceasta și pregătite pentru la iarnă și câte trebuie lăsate de sămânță, se întreba dacă ar fi mai bine să taie porcul la Crăciun sau la Paște, și încerca să ghicească câte butoaie se vor umple anul acesta și la cât se va ridica litrul de vin vara următoare. Deodată un zgomot surd de pe undeva din grădină îi întrerupse gândurile. Lelea Ioana își ascuți urechea. Peste un timp zgomotul se repetă din nou, de data aceasta mai aproape, chiar lângă portița de la grădină. Lelea Ioana se ridică pe șezute și întoarse capul spre ușă să asculte. Zgomotul se repetă de câteva ori undeva prin curte, de data aceasta mai deslușit. « Oare ce să fi asta ? » se întrebă ea și întoarse capul spre nea Trofim :
- Trofime ! chemă ea cu voce joasă și fiindcă nea Trofim nu răspundea repetă din nou mai apăsat :
- Măi, Trofime !
- Ce-i Ioană ? răspunse bătrânul.
- Cum ce-i, tu nu auzi ?
- Ce să aud ?
- Cum ce ? E cineva în ogradă, nu auzi ?
- Păi cine să fie la ora asta ?
- De unde să știu eu ? A venit vreun netrebnic să-și bată joc de noi aici.
Moș Trofim ezită puțin după care întrebă :
- Ai încuiat ușa?
- Cum să nu, răspunse lelea Ioana, bineînțeles că am încuiat-o.
Zgomotul se auzi din nou undeva pe la ușa beciului. Lelea Ioana se ridică de pe pat și se apropie tiptil de fereastra, trase încetișor perdeaua la o parte și privi prin geam încercând să deslușească ceva în întunericul de afară.
- Se aude la ușa beciului, dar nu văd nimic, zise ea. Or fi venit să fure vin vrăjmașii. Măi, măi, măi ce vremuri am mai ajuns să trăim, să vezi cum te fură și să nu poți face nimic.
- Tu vezi ceva? o întrerupse nea Trofim.
- Cum să văd? E întuneric, nu se vede nimic!
Moș Trofim înghiți iar în sec. Pentru un timp se făcu liniște, doar lelea Ioana mai ofta din când în când. Într-un târziu vru să se așeze din nou în pat, dar tot atunci zgomotul se auzi din nou ca o bubuitură undeva lângă cotețul găinilor. Lelea Ioana sări ca arsă.
- Auzi Trofime? La găini! strigă ea și alergă din nou la fereastră. Au luat vin, acum vor să fure și o găină, păi cum altfel, la băutură trebuie și mâncare! Mama lor de bandiți! Iaca na, să lași să te prade și să te fure ziua în amiaza mare!
- E noapte Ioană, o întrerupse nea Trofim.
- Noapte, da, și tu stai în pat și nu faci nimic! strigă ea.
- Dar ce pot eu face Ioană, dacă nu ma slujesc picioarele?
- Picioarele, picioarele, strigă lelea Ioana învârtindu-se prin casă și fluturând din mâini. Stai, că le arăt eu lor! Zicând acestea, lelea Ioana înșfăcă melesteul de pe cotruță și se îndreptă spre ușă strigând:
- Vă arăt eu vouă hoților, chiar acum! după care deschise ușa și ieși afară.
- Stai în casă, femeie! încercă s-o oprească nea Trofim, dar lelea Ioana era deja prin mijlocul ogrăzii și striga:
- Cine-i acolo?! Care sunteți?! Ce căutați la vremea asta prin ogrăzile oamenilor, ai?! Hoților! Umblați noaptea cu furatul?! Vă arăt eu vouă!..
În timp ce vocea lelei Ioana se auzea îndepărtându-se spre cotețul găinilor, nea Trofim se ridică cu greu din pat și sprijinindu-se de sobă, apoi de masă, de speteaza unui scaun, se mișcă încetișor spre ușa, pipăi peretele o vreme după care găsi întrerupătorul și aprinse lumina. După aceasta se întoarse spre icoana din colț și-și făcu semnul crucii, rostind o rugăciune. Când sfârși rugăciunea se întoarse înapoi spre pat unde-și găși cârjele, le luă, și încet, încet, sprijinindu-se în ele se îndreptă din nou spre ușă cu gând să iasă afară. Când ajunse în dreptul ușii vru să pașeasca pragul și dădu nas în nas cu lelea Ioana.
- Ce-i acolo? Cine-i Ioană? întrebă el curios și-n acelaș timp bucuros că-și vede nevasta vie și nevătămată. Lelea Ioana intra în cămară cu pași grăbiți, suflând din greu și trase ușa după ea, tuși sec, își îndreptă broboada după care răspunse:
- Un câine.
- Un câine? întrebă nea Trofim nedumerit. A cui să fie?
- Nu știu, răspunse lelea Ioana așezând melesteul înapoi pe cotruța, e cu o oală pe cap.
- Cum adică cu o oala pe cap?
- Păi uite așa, are pe cap oala de la cotlon în care încălzesc eu apă, adică are capul vârât în oală și umblă așa cu oala pe cap prin ogradă. O fi venind prin grădină, a dat de oală lângă cotlon, o fi vrând să bea apă din ea, a vârât capul, dar sa-l scoată înapoi nu poate. Acuma umblă așa cu oala pe cap prin toată ograda, nu vede nimic și se lovește de tot ce-i nimerește în cale.
- Măi, măi, măi, ia poznă, se miră nea Trofim, apoi adăugă, o fi câinele vreunui vecin, să întrebăm de ei, ia dă telefon la cumătrul Ion de la deal, oare n-o fi al lui.
Lelea Ioana iși scoase ochelarii din toc, și-i potrivi pe vârful nasului după care luă telefonul și culese numarul. Peste câtva timp o voce răgușita raspunse sec:
- Da! Cine-i la telefon?
- Cumătre Ioane, câinele dumitale e acasă?
- Câinele meu? întrebă acesta nedumerit, păi nu stiu, să văd, și strigă pe una din fetele sale: Maruuuuusă, ia ieși afară și vezi, e acasă câinele nostru! Apoi din nou la telefon: Dar de ce cumătră, ce s-a ’tîmplat?
- Apoi iaca, avem un câine în ograda și nu știm a cui să fie că are capul vârât într-o oală și nu-l poate scoate, umblă tălăcănind prin toată ograda de ne-a stricat somnul și nici odihnă nu mai avem.
Nea Ion ascultă cele spuse tot dând din cap a mirare, apoi se scărpină la ceafă căutând parcă un răspuns. În acest timp se auzi o ușă scârțâind și vocea Marusei anunță:
- E acasă, tată, e în cușcă! Fruntea lui nea Ion se ilumină de bucurie:
- Auzi cumătră, nu-i al meu, al meu e-acasă. Dar ce te chinui? Bagă o furca-n el, ducă-se naibii!
..............................................................................................................................................
În scurt timp toată mahala era pe picioare și la fiecare casă se vorbea despre câinele din ograda lelei Ioana. Nea Ifrim vecinul, om săritor la nevoie, se oferi chiar să dea o mână de ajutor. În orice situație încurcata, nea Ifrim aborda lucrurile cu multă delicatețe și încerca să găsească o rezolvare pe cât se poate de inteligentă a problemei, adică vorbea mult despre omenie, pace și înțelegere. Nea Ifrim făcuse serviciul militar în Germania și se întoarse acasă cu mănuși albe. De atunci spunea cu mândrie că el a văzut lumea, că în alte țări este cultură, că oamenii acolo sunt mult mai deștepți și au mai multă stimă unul fața de altul. Când ajunse în ograda lelei Ioana, aruncă o privire prin toată curtea, pe urmă se apropie de câine și-l examină cu atenție. Lelea Ioana îi povesti întreaga istorie cu câinele de la bunul început al serii, iar nea Ifrim o întrerupea din când în când cerându-i amănunte. Ori de câte ori primea răspuns la o întrebare încuviința din cap tot zicând: „așa, da-da, corect, hm”. La sfârșit aruncă din nou o privire spre câine, care obosit de-atâta zbucium și speriat de vocile oamenilor stătea acum neclintit într-un colț, după care zise:
- E a lui cumătrul Ghiță, e câinele lui cumatrul Ghiță.
Cumatrul Ghiță era vecinul de alături, dar lelei Ioana nici prin gând nu-i trecu să-l întrebe dacă nu cumva o fi câinele lui. Adevărul e că prin gardul lui nea Ghiță, nalt de doi metri, nu trecea nici raza de soare, darămite un câine. La casa lui totul era numărat, însemnat și trecut la socoteală, deaceea nu lipsea niciodată nimic. Odată înștiințat despre cele întâmplate nea Ghiță trase o sudalmă, își luă pălăria și plecă îndată cu pas grăbit spre casa lelei Ioana. Nea Ghiță era mic, chel, cu burta mare și avea ambiții politice. Împărtășea o simpatie deosebita pentru Napoleon, iar uneori se credea chiar ca el. Când lucrurile mergeau bine nea Ghiță iși împingea pălăria pe-o ureche, clipea dintr-un ochi și zâmbea în colțul buzelor, iar când lucrurile mergeau prost își scotea pălăria, își plesnea chelia și trăgea o sudalmă. Cum numai ajunse în ogradă, lelea Ioana începu să-i povestească istoria de la început și pâna la capăt. Nea Ghiță asculta cu mâinele în șolduri tot încuviințând din cap. La sfârșit aruncă câinelui o privire mâinioasă, plină de dispreț după care strigă nervos:
- Javră afurisită, na-i tu ce mânca acasă, umbli pe la oameni și mă faci de râs, a?!
Nea Ifrim îl îndemna să nu se mânieze și se oferi să-l ajute să încerce impreună poate reușesc să scoată câinelui oala de pe cap. Nea Ghiță mai trase o sudalmă după care înșfăcă câinele de picioare și încercă să-i zmulgă oala trăgând de ea cu putere, dar aceasta nu venea nicidecum. Trase din nou o sudalmă, scuipă în palme și-l rugă pe nea Ifrim să țină de oală în timp ce el trăgea de câine. Bietul animal scheuna într-una, dar oala nu ieșea nicidecum. Pe urmă au încercat altfel: nea Ifrim ținea câinele subțioară în timp ce nea Ghiță trăgea de oală în sus, în jos, în dreapta, în stânga, dar în zadar. Au încercat cu apă, cu ulei, dar tot n-au reușit. Într-un târziu scheunatul câinelui o ajunse pe lelea Ioana la inimă și le zise să spargă oala că oricum nu mai avea mare trebuință de ea, dar nea Ghiță nici că vroia să audă.
- Eu, cumătră Ioana, niciodată n-am fost dator cuiva cu ceva! zicea el gâfâind și continua sa tragă cu înverșunare de oală. După un timp, obosiți și asudați, gâfâiau și unul și altul. Nea Ifrim se așeză pe un ciot să-și tragă sufletul, nea Ghiță își scoase pălăria, trase o sudalmă și-și plesni chelia. Pe urmă se gândi în sinea lui: „Ce naiba o fi făcut Napoleon într-o situație ca asta?..” Iși scărpina îndelung ceafa și după o vreme fața i se lumină:
- Îi tăiem capul! rosti el.
- Ce??? întrebă nea Ifrim uluit.
- Tăiem dracului capul javrei! repetă nea Ghiță. Nea Ifrim nu-și credea urechilor și începu sa bolborosească:
- Eu zic... mai bine, mai bine să spargem oala cumătre Ghiță... cumătra Ioana ne-a îngaduit... eu zic, zic că are dreptate... mai bine...
- Nu. Tăiem capul javrei, am zis! îl întrerupse nea Ghiță.
- Cum să-i tai capul, bre omule?...
- Uite-așa, î-i tăiem capul și gata!
- Cum să-i tai capul cumătre? întrebă din nou nea Ifrim.
- Cu toporul, cumătre, cu topurul! strigă nea Ghiță și-și plesni din nou chelia:
- Cumătre Ghiță, eu nu m-apuc de-așa treabă! zise nea Ifrim îngrozit de cele auzite.
- Eu îl tai, cumătre, eu îl tai cu mâna mea, dumitale doar să mi-l ții de picioare, zise nea Ghiță hotărât după care luă câinele subțioară și adăugă: - Să mergem la mine! Hai!
Tonul pe care vorbi nea Ghiță era atât de ferm și convingător că nea Ifrim nu mai găsi să spună nimic în apărarea câinelui și fără să vrea îl urmă buimăcit în timp ce acesta se îndrepta spre poartă. Privindu-i ieșind cu câinele subțioara, lelea Ioana iși făcu semnul crucii.
..............................................................................................................................................
La nea Ghiță toate luminile erau stinse și cei din casă dormeau demult. Nea Ghiță își propuse să nu facă zgomot ca nu cumva să-și trezească nevasta. Deschizând portița dela grădină o luară încetișor pe cărărușa care ducea în spatele casei. Aici era un șopron care servea ca adăpost pentru lemne, iar în fața lui sub un cireș o masă și două scaune lungi unde se obișnuia să se servească prânzul vara când era cald. Nea Ghiță deschise ușa la șopron și arunca câinele jos, după care se întoarse către nea Ifrim și zise:
- Cumătre Ifrim, eu zic să bem un pahar mai întâi! și fără să mai aștepte răspunsul cumătrului o luă înapoi pe cărărușă spre casă. Nea Ifrim nu zise nimic ci doar încuviință din cap privind cu compătimire câinele. Acesta stătea întins la pământ fără să se miște de parcă se împăcase cu soarta care îl aștepta.
După puțina vreme nea Ghiță apăru din nou după colțul casei, avea în mâna stângă un ulcior, în dreapta un topor. În timp ce mergea pe cărărușă toporul i se legăna în mână, iar lama lungă și adâncă strălucea în razele lunii. Pe nea Ifrim îl apucă groaza...
Au băut mai întâi pentru sănătatea lor, apoi pentru sănătatea familiilor, copiilor, pe urmă în cinstea celor vii după care a urmat pomenirea celor morți. Pentru cei morți au băut câteva ulcioare pentru că erau mulți. Au vorbit despre mahală, despre sat, despre țară, pe urmă au început să vorbească politică și la subiectul acesta au urmat mai multe ulcioare. Într-un târziu nea Ifrim iși aminti de câine. Îl privi întîns la pământ cu toporul lînga el. Lama toporului strălucea în razele lunii. Nea Ifrim începu să plângă. Îl apucă pe nea Ghiță de braț și-l tot ruga să spargă oala. Nea Ghiță trăgea o sudalmă, bătea cu pumnul în masă și striga că Napoleon era un om hotărât și nu dădea niciodată înapoi, după care umplea paharul și-l golea pe loc. Într-un târziu, obosit de-atâta plâns, nea Ifrim adormise cu capul pe masă. În fața lui, nea Ghiță bolborosea într-una ca Napoleon nu dădea niciodată înapoi, iar într-un tîrziu adormise și el.
S-au trezit pe la cântatul cocoșilor. Noaptea fusese rece. Nea Ghiță, zgribulit de frig, iși freca chelia, lui nea Ifrim îi clănțăneau dinții. Pe masă ulciorul era gol. Coji de nuci erau împrăștiate pe toată masa. Nea Ifrim întoarse capul să privească câinele și rămase cu gura căscată. În șopron era doar toporul, iar langă topor oala. Câinele disparuse.
Nea Ghiță gândea că-și va găsi câinele pe undeva prin ogradă. Își dădea seama că nu chibzuise bine când se hotărî să-i taie capul. La urma toată era un câine bun, care-i păzise casa de ani și ani de zile, de multe ori uitând chiar să-i dea de mâncare îl lăsa flămând. Gândul că-și va gasi câinele, iar gospodăria îi va fi din nou păzită ca mai înainte, îl bucura și el se hotărî să fie mai bun cu el și să-i poarte mai bine de grijă. Câinele însa nu se găsea nicăieri, nu apăruse a doua zi, nici a treia zi și nici în zilele următoare, disparuse. Ori de câte ori privea cușca goală nea Ghiță simțea un gol în suflet, simțea că-i lipsește ceva și devenea trist. La început nu știa să-și explice de unde venea amărăciunea asta pe suflet, însa mai târziu îl copleșiră amintirile și înțelese totul. Câinele era singura ființa în gospodăria sa, care se bucura cu adevărat ori de câte ori își vedea stăpânul. Cum numai îl vedea că intră în ogradă îi sărea în cale, se gudura la picioare dădea bucuros din coadă și lătra parcă spunându-i: „Bine ai venit!”, pe urmă îl însoțea până la ușă rotindui-se împrejur și sărind în sus. Nea Ghiță începu să înțeleagă că mai aproape era de sufletul lui câinele decât nevasta care îl probozea întruna și copiii care râdeau de el. Acum înțelegea ce-i lipsește, îi lipsea un prieten, un prieten adevărat, cel mai bun prieten al său.
Câteva zile mai târziu nea Ghiță avu un vis. Se făcea că parcă era în casă și auzea un latrat afară în ogradă. Ieșise în grabă pe scări și văzu în mijlocul ogrăzii câinele. I se părea că era mai viguros, cu părul mai negru și ochii scânteietori. Când iși văzu stăpânul pe scări se opri din lătrat îl privi fulgerător în ochi și-i vorbi cu voce omenească care răsuna ca un tunet: „Rușine, rușine să-ți fie!” Apoi se întoarse cu mișcări lente ca un leu și ieși pe poarta deschisă mișcând ușor din coadă. Pe măsură ce se îndeparta, lui nea Ghiță i se părea că vede cum coada devenea din ce în ce mai mare legănândui-se în fața ochilor ca un deget amenințător.
Mai cheamă și-un câine… »
(Istoria aceasta a avut loc la noi în sat, chiar pe Imaș și dacă îmi îngăduți am să v-o povestesc și vouă. Mai întâi de toate trebuie să vă mărturisesc că numele personajelor au fost schimbate, nu că aș fi avut eu frică de urmările neprevăzute care ar putea să aibă loc în urma acestei povestiri, dar pentru că-mi iubesc mult sătenii și mai ales mahalagii și n-aș vrea să am pricină de discordie cu ei doar pentru o simplă vorbă. Pentru că ceea ce vă voi spune vouă ar putea să ajungă și la urechile lor și cine știe, poate că vor zice cu mândrie: « Uite, despre mine s-a vorbit !» Dar poate că se vor supăra pe mine și vor spune : « Da ce-și bagă el nasul unde nu-i fierbe oala?! » și atunci nu-i bine, nu-i bine deloc…)
Era într-o seară de toamnă pe la sfârșitul lui Răpciune. Lelea Ioana le așeză pe toate la locul lor, cum o făcea de obicei înainte de culcare : închise ce era de închis, zăvorâse ce era de zăvorât și încuiase tot ce trebuia încuiat. Înainte să se întindă în așternut vorbi cu Dumnezeu într-o lungă rugăciune unde-și pomeni toți copiii, nepoții și neamurile, după care se întoarse către moș Trofim și întrebă :
- Tu te-ai închinat ? Că eu sting lumina !
Moș Trofim, ceva mai în vârsta decât lelea Ioana, la cei optzeci și ceva de ani ai lui îl ajunse cu adevărat bătrânețea și din cauza reumatizmului stătea mai mult la pat pentru că își mișca cu greu picioarele. La întrebarea lelei Ioana se ridică într-un cot și răspunse :
- Da Ioană, da… după care vru să adauge : « Adu-mi o cană cu apă ! », dar nu reuși pentru că în acelaș timp lumina se stinse și cămara se cufundă în întuneric. Moș Trofim nu îndrăzni să mai spună ceva, înghiți în sec, iși întinse din nou capul pe pernă și strânse din buze doar. Dincolo de sobă, patul lelei Ioana scârțâia îndelung în timp ce aceasta se răsucea de pe o parte pe alta căutându-și locul. În cele din urmă se opri, puse mâna sub cap și scoase un oftat lung și greu, plin de nemulțumire, la care moș Trofim înghiți iar în sec.
În cămară se făcu liniște și doar pe undeva prin sat se mai auzea câte un câine lătrând. Somnul nu venea niciodată deândată, ci după o lungă așteptare. De o parte și de alta a sobei moș Trofim și Lelea Ioana rămâinea fiecare cu gândurile sale. În mintea lui moș Trofim, evlavios din fire, erau tot felul de îngeri, sfinți și alți martiri ai creștinătații. Lelea Ioana era cu gândul la treburile gospodărești : își număra gâștele, găinele și-și făcea socoteală câte trebuie tăiate toamna aceasta și pregătite pentru la iarnă și câte trebuie lăsate de sămânță, se întreba dacă ar fi mai bine să taie porcul la Crăciun sau la Paște, și încerca să ghicească câte butoaie se vor umple anul acesta și la cât se va ridica litrul de vin vara următoare. Deodată un zgomot surd de pe undeva din grădină îi întrerupse gândurile. Lelea Ioana își ascuți urechea. Peste un timp zgomotul se repetă din nou, de data aceasta mai aproape, chiar lângă portița de la grădină. Lelea Ioana se ridică pe șezute și întoarse capul spre ușă să asculte. Zgomotul se repetă de câteva ori undeva prin curte, de data aceasta mai deslușit. « Oare ce să fi asta ? » se întrebă ea și întoarse capul spre nea Trofim :
- Trofime ! chemă ea cu voce joasă și fiindcă nea Trofim nu răspundea repetă din nou mai apăsat :
- Măi, Trofime !
- Ce-i Ioană ? răspunse bătrânul.
- Cum ce-i, tu nu auzi ?
- Ce să aud ?
- Cum ce ? E cineva în ogradă, nu auzi ?
- Păi cine să fie la ora asta ?
- De unde să știu eu ? A venit vreun netrebnic să-și bată joc de noi aici.
Moș Trofim ezită puțin după care întrebă :
- Ai încuiat ușa?
- Cum să nu, răspunse lelea Ioana, bineînțeles că am încuiat-o.
Zgomotul se auzi din nou undeva pe la ușa beciului. Lelea Ioana se ridică de pe pat și se apropie tiptil de fereastra, trase încetișor perdeaua la o parte și privi prin geam încercând să deslușească ceva în întunericul de afară.
- Se aude la ușa beciului, dar nu văd nimic, zise ea. Or fi venit să fure vin vrăjmașii. Măi, măi, măi ce vremuri am mai ajuns să trăim, să vezi cum te fură și să nu poți face nimic.
- Tu vezi ceva? o întrerupse nea Trofim.
- Cum să văd? E întuneric, nu se vede nimic!
Moș Trofim înghiți iar în sec. Pentru un timp se făcu liniște, doar lelea Ioana mai ofta din când în când. Într-un târziu vru să se așeze din nou în pat, dar tot atunci zgomotul se auzi din nou ca o bubuitură undeva lângă cotețul găinilor. Lelea Ioana sări ca arsă.
- Auzi Trofime? La găini! strigă ea și alergă din nou la fereastră. Au luat vin, acum vor să fure și o găină, păi cum altfel, la băutură trebuie și mâncare! Mama lor de bandiți! Iaca na, să lași să te prade și să te fure ziua în amiaza mare!
- E noapte Ioană, o întrerupse nea Trofim.
- Noapte, da, și tu stai în pat și nu faci nimic! strigă ea.
- Dar ce pot eu face Ioană, dacă nu ma slujesc picioarele?
- Picioarele, picioarele, strigă lelea Ioana învârtindu-se prin casă și fluturând din mâini. Stai, că le arăt eu lor! Zicând acestea, lelea Ioana înșfăcă melesteul de pe cotruță și se îndreptă spre ușă strigând:
- Vă arăt eu vouă hoților, chiar acum! după care deschise ușa și ieși afară.
- Stai în casă, femeie! încercă s-o oprească nea Trofim, dar lelea Ioana era deja prin mijlocul ogrăzii și striga:
- Cine-i acolo?! Care sunteți?! Ce căutați la vremea asta prin ogrăzile oamenilor, ai?! Hoților! Umblați noaptea cu furatul?! Vă arăt eu vouă!..
În timp ce vocea lelei Ioana se auzea îndepărtându-se spre cotețul găinilor, nea Trofim se ridică cu greu din pat și sprijinindu-se de sobă, apoi de masă, de speteaza unui scaun, se mișcă încetișor spre ușa, pipăi peretele o vreme după care găsi întrerupătorul și aprinse lumina. După aceasta se întoarse spre icoana din colț și-și făcu semnul crucii, rostind o rugăciune. Când sfârși rugăciunea se întoarse înapoi spre pat unde-și găși cârjele, le luă, și încet, încet, sprijinindu-se în ele se îndreptă din nou spre ușă cu gând să iasă afară. Când ajunse în dreptul ușii vru să pașeasca pragul și dădu nas în nas cu lelea Ioana.
- Ce-i acolo? Cine-i Ioană? întrebă el curios și-n acelaș timp bucuros că-și vede nevasta vie și nevătămată. Lelea Ioana intra în cămară cu pași grăbiți, suflând din greu și trase ușa după ea, tuși sec, își îndreptă broboada după care răspunse:
- Un câine.
- Un câine? întrebă nea Trofim nedumerit. A cui să fie?
- Nu știu, răspunse lelea Ioana așezând melesteul înapoi pe cotruța, e cu o oală pe cap.
- Cum adică cu o oala pe cap?
- Păi uite așa, are pe cap oala de la cotlon în care încălzesc eu apă, adică are capul vârât în oală și umblă așa cu oala pe cap prin ogradă. O fi venind prin grădină, a dat de oală lângă cotlon, o fi vrând să bea apă din ea, a vârât capul, dar sa-l scoată înapoi nu poate. Acuma umblă așa cu oala pe cap prin toată ograda, nu vede nimic și se lovește de tot ce-i nimerește în cale.
- Măi, măi, măi, ia poznă, se miră nea Trofim, apoi adăugă, o fi câinele vreunui vecin, să întrebăm de ei, ia dă telefon la cumătrul Ion de la deal, oare n-o fi al lui.
Lelea Ioana iși scoase ochelarii din toc, și-i potrivi pe vârful nasului după care luă telefonul și culese numarul. Peste câtva timp o voce răgușita raspunse sec:
- Da! Cine-i la telefon?
- Cumătre Ioane, câinele dumitale e acasă?
- Câinele meu? întrebă acesta nedumerit, păi nu stiu, să văd, și strigă pe una din fetele sale: Maruuuuusă, ia ieși afară și vezi, e acasă câinele nostru! Apoi din nou la telefon: Dar de ce cumătră, ce s-a ’tîmplat?
- Apoi iaca, avem un câine în ograda și nu știm a cui să fie că are capul vârât într-o oală și nu-l poate scoate, umblă tălăcănind prin toată ograda de ne-a stricat somnul și nici odihnă nu mai avem.
Nea Ion ascultă cele spuse tot dând din cap a mirare, apoi se scărpină la ceafă căutând parcă un răspuns. În acest timp se auzi o ușă scârțâind și vocea Marusei anunță:
- E acasă, tată, e în cușcă! Fruntea lui nea Ion se ilumină de bucurie:
- Auzi cumătră, nu-i al meu, al meu e-acasă. Dar ce te chinui? Bagă o furca-n el, ducă-se naibii!
..............................................................................................................................................
În scurt timp toată mahala era pe picioare și la fiecare casă se vorbea despre câinele din ograda lelei Ioana. Nea Ifrim vecinul, om săritor la nevoie, se oferi chiar să dea o mână de ajutor. În orice situație încurcata, nea Ifrim aborda lucrurile cu multă delicatețe și încerca să găsească o rezolvare pe cât se poate de inteligentă a problemei, adică vorbea mult despre omenie, pace și înțelegere. Nea Ifrim făcuse serviciul militar în Germania și se întoarse acasă cu mănuși albe. De atunci spunea cu mândrie că el a văzut lumea, că în alte țări este cultură, că oamenii acolo sunt mult mai deștepți și au mai multă stimă unul fața de altul. Când ajunse în ograda lelei Ioana, aruncă o privire prin toată curtea, pe urmă se apropie de câine și-l examină cu atenție. Lelea Ioana îi povesti întreaga istorie cu câinele de la bunul început al serii, iar nea Ifrim o întrerupea din când în când cerându-i amănunte. Ori de câte ori primea răspuns la o întrebare încuviința din cap tot zicând: „așa, da-da, corect, hm”. La sfârșit aruncă din nou o privire spre câine, care obosit de-atâta zbucium și speriat de vocile oamenilor stătea acum neclintit într-un colț, după care zise:
- E a lui cumătrul Ghiță, e câinele lui cumatrul Ghiță.
Cumatrul Ghiță era vecinul de alături, dar lelei Ioana nici prin gând nu-i trecu să-l întrebe dacă nu cumva o fi câinele lui. Adevărul e că prin gardul lui nea Ghiță, nalt de doi metri, nu trecea nici raza de soare, darămite un câine. La casa lui totul era numărat, însemnat și trecut la socoteală, deaceea nu lipsea niciodată nimic. Odată înștiințat despre cele întâmplate nea Ghiță trase o sudalmă, își luă pălăria și plecă îndată cu pas grăbit spre casa lelei Ioana. Nea Ghiță era mic, chel, cu burta mare și avea ambiții politice. Împărtășea o simpatie deosebita pentru Napoleon, iar uneori se credea chiar ca el. Când lucrurile mergeau bine nea Ghiță iși împingea pălăria pe-o ureche, clipea dintr-un ochi și zâmbea în colțul buzelor, iar când lucrurile mergeau prost își scotea pălăria, își plesnea chelia și trăgea o sudalmă. Cum numai ajunse în ogradă, lelea Ioana începu să-i povestească istoria de la început și pâna la capăt. Nea Ghiță asculta cu mâinele în șolduri tot încuviințând din cap. La sfârșit aruncă câinelui o privire mâinioasă, plină de dispreț după care strigă nervos:
- Javră afurisită, na-i tu ce mânca acasă, umbli pe la oameni și mă faci de râs, a?!
Nea Ifrim îl îndemna să nu se mânieze și se oferi să-l ajute să încerce impreună poate reușesc să scoată câinelui oala de pe cap. Nea Ghiță mai trase o sudalmă după care înșfăcă câinele de picioare și încercă să-i zmulgă oala trăgând de ea cu putere, dar aceasta nu venea nicidecum. Trase din nou o sudalmă, scuipă în palme și-l rugă pe nea Ifrim să țină de oală în timp ce el trăgea de câine. Bietul animal scheuna într-una, dar oala nu ieșea nicidecum. Pe urmă au încercat altfel: nea Ifrim ținea câinele subțioară în timp ce nea Ghiță trăgea de oală în sus, în jos, în dreapta, în stânga, dar în zadar. Au încercat cu apă, cu ulei, dar tot n-au reușit. Într-un târziu scheunatul câinelui o ajunse pe lelea Ioana la inimă și le zise să spargă oala că oricum nu mai avea mare trebuință de ea, dar nea Ghiță nici că vroia să audă.
- Eu, cumătră Ioana, niciodată n-am fost dator cuiva cu ceva! zicea el gâfâind și continua sa tragă cu înverșunare de oală. După un timp, obosiți și asudați, gâfâiau și unul și altul. Nea Ifrim se așeză pe un ciot să-și tragă sufletul, nea Ghiță își scoase pălăria, trase o sudalmă și-și plesni chelia. Pe urmă se gândi în sinea lui: „Ce naiba o fi făcut Napoleon într-o situație ca asta?..” Iși scărpina îndelung ceafa și după o vreme fața i se lumină:
- Îi tăiem capul! rosti el.
- Ce??? întrebă nea Ifrim uluit.
- Tăiem dracului capul javrei! repetă nea Ghiță. Nea Ifrim nu-și credea urechilor și începu sa bolborosească:
- Eu zic... mai bine, mai bine să spargem oala cumătre Ghiță... cumătra Ioana ne-a îngaduit... eu zic, zic că are dreptate... mai bine...
- Nu. Tăiem capul javrei, am zis! îl întrerupse nea Ghiță.
- Cum să-i tai capul, bre omule?...
- Uite-așa, î-i tăiem capul și gata!
- Cum să-i tai capul cumătre? întrebă din nou nea Ifrim.
- Cu toporul, cumătre, cu topurul! strigă nea Ghiță și-și plesni din nou chelia:
- Cumătre Ghiță, eu nu m-apuc de-așa treabă! zise nea Ifrim îngrozit de cele auzite.
- Eu îl tai, cumătre, eu îl tai cu mâna mea, dumitale doar să mi-l ții de picioare, zise nea Ghiță hotărât după care luă câinele subțioară și adăugă: - Să mergem la mine! Hai!
Tonul pe care vorbi nea Ghiță era atât de ferm și convingător că nea Ifrim nu mai găsi să spună nimic în apărarea câinelui și fără să vrea îl urmă buimăcit în timp ce acesta se îndrepta spre poartă. Privindu-i ieșind cu câinele subțioara, lelea Ioana iși făcu semnul crucii.
..............................................................................................................................................
La nea Ghiță toate luminile erau stinse și cei din casă dormeau demult. Nea Ghiță își propuse să nu facă zgomot ca nu cumva să-și trezească nevasta. Deschizând portița dela grădină o luară încetișor pe cărărușa care ducea în spatele casei. Aici era un șopron care servea ca adăpost pentru lemne, iar în fața lui sub un cireș o masă și două scaune lungi unde se obișnuia să se servească prânzul vara când era cald. Nea Ghiță deschise ușa la șopron și arunca câinele jos, după care se întoarse către nea Ifrim și zise:
- Cumătre Ifrim, eu zic să bem un pahar mai întâi! și fără să mai aștepte răspunsul cumătrului o luă înapoi pe cărărușă spre casă. Nea Ifrim nu zise nimic ci doar încuviință din cap privind cu compătimire câinele. Acesta stătea întins la pământ fără să se miște de parcă se împăcase cu soarta care îl aștepta.
După puțina vreme nea Ghiță apăru din nou după colțul casei, avea în mâna stângă un ulcior, în dreapta un topor. În timp ce mergea pe cărărușă toporul i se legăna în mână, iar lama lungă și adâncă strălucea în razele lunii. Pe nea Ifrim îl apucă groaza...
Au băut mai întâi pentru sănătatea lor, apoi pentru sănătatea familiilor, copiilor, pe urmă în cinstea celor vii după care a urmat pomenirea celor morți. Pentru cei morți au băut câteva ulcioare pentru că erau mulți. Au vorbit despre mahală, despre sat, despre țară, pe urmă au început să vorbească politică și la subiectul acesta au urmat mai multe ulcioare. Într-un târziu nea Ifrim iși aminti de câine. Îl privi întîns la pământ cu toporul lînga el. Lama toporului strălucea în razele lunii. Nea Ifrim începu să plângă. Îl apucă pe nea Ghiță de braț și-l tot ruga să spargă oala. Nea Ghiță trăgea o sudalmă, bătea cu pumnul în masă și striga că Napoleon era un om hotărât și nu dădea niciodată înapoi, după care umplea paharul și-l golea pe loc. Într-un târziu, obosit de-atâta plâns, nea Ifrim adormise cu capul pe masă. În fața lui, nea Ghiță bolborosea într-una ca Napoleon nu dădea niciodată înapoi, iar într-un tîrziu adormise și el.
S-au trezit pe la cântatul cocoșilor. Noaptea fusese rece. Nea Ghiță, zgribulit de frig, iși freca chelia, lui nea Ifrim îi clănțăneau dinții. Pe masă ulciorul era gol. Coji de nuci erau împrăștiate pe toată masa. Nea Ifrim întoarse capul să privească câinele și rămase cu gura căscată. În șopron era doar toporul, iar langă topor oala. Câinele disparuse.
Nea Ghiță gândea că-și va găsi câinele pe undeva prin ogradă. Își dădea seama că nu chibzuise bine când se hotărî să-i taie capul. La urma toată era un câine bun, care-i păzise casa de ani și ani de zile, de multe ori uitând chiar să-i dea de mâncare îl lăsa flămând. Gândul că-și va gasi câinele, iar gospodăria îi va fi din nou păzită ca mai înainte, îl bucura și el se hotărî să fie mai bun cu el și să-i poarte mai bine de grijă. Câinele însa nu se găsea nicăieri, nu apăruse a doua zi, nici a treia zi și nici în zilele următoare, disparuse. Ori de câte ori privea cușca goală nea Ghiță simțea un gol în suflet, simțea că-i lipsește ceva și devenea trist. La început nu știa să-și explice de unde venea amărăciunea asta pe suflet, însa mai târziu îl copleșiră amintirile și înțelese totul. Câinele era singura ființa în gospodăria sa, care se bucura cu adevărat ori de câte ori își vedea stăpânul. Cum numai îl vedea că intră în ogradă îi sărea în cale, se gudura la picioare dădea bucuros din coadă și lătra parcă spunându-i: „Bine ai venit!”, pe urmă îl însoțea până la ușă rotindui-se împrejur și sărind în sus. Nea Ghiță începu să înțeleagă că mai aproape era de sufletul lui câinele decât nevasta care îl probozea întruna și copiii care râdeau de el. Acum înțelegea ce-i lipsește, îi lipsea un prieten, un prieten adevărat, cel mai bun prieten al său.
Câteva zile mai târziu nea Ghiță avu un vis. Se făcea că parcă era în casă și auzea un latrat afară în ogradă. Ieșise în grabă pe scări și văzu în mijlocul ogrăzii câinele. I se părea că era mai viguros, cu părul mai negru și ochii scânteietori. Când iși văzu stăpânul pe scări se opri din lătrat îl privi fulgerător în ochi și-i vorbi cu voce omenească care răsuna ca un tunet: „Rușine, rușine să-ți fie!” Apoi se întoarse cu mișcări lente ca un leu și ieși pe poarta deschisă mișcând ușor din coadă. Pe măsură ce se îndeparta, lui nea Ghiță i se părea că vede cum coada devenea din ce în ce mai mare legănândui-se în fața ochilor ca un deget amenințător.
